Vizitănd prea des un loc, rişti să-l demitizezi, să-l transformi intr-un loc comun. Impresionantul decade la stadiul obişnuitului, la fel şi impozanţa arhitectonică sau grandoarea trecutului ori civilizaţia nefisurabilă. Nu mai regăseşti nimic din tulburarea iniţială, din farmecul inefabil al părelnicului paradis descoperit căndva. Cauţi doar impresiile dintăi şi desluşirile retrospective. Căt din cel de ieri mai eşti azi, cănd revii pe miriştea senzitivă a poveştii petrecute demult?

In cele din urmă, imi inving prejudecăţile şi dau o raită prin "Disneyland". Un parc imens pentru tocat banii părinţilor de pretutindeni, sub pretextul intreţinerii mirajului basmic al copiilor. Uzina de trăsnăi tehnice, miraculoasă şi profitabilă, seamănă cu bălciurile provinciale de la noi, numai că, in vecinătatea Parisului, distracţiei haotice i s-a substituit industria producerii ştiinţifice a adrenalinei, iar sărbătorii precare, fastul comercial. O nedumerire mă zgăndără totuşi: cum de şi-au mototolit măndria naţională orgolioşii francezi, importănd şi modelul american al afacerii, şi denumirea nefrancofonă a acesteia? Se pare că banii scuză orice şi anulează americanofobia, asumată cu nespusă vanitate pe malurile Senei. Că alt răspuns n-am momentan.

Alături de mine, in metrou, şade o femeie ciocolatie. E infăşurată in straiele-i natale şi mestecă melancolic zarea urbană de dincolo de geam. Ce tuşă din peisajul suburbiei pariziene i-o fi supurat aducerile aminte? Ce-a vulnerabilizat-o dintr-o dată şi a gonit-o inapoi, in satul ei african? O simt pribeagă şi brusc devin solidar cu ea, căci trăirile nostalgice ce-au incolţit-o nu-mi sunt necunoscute. Păi, cum altcumva?, de vreme ce eu, ajuns in Bucureşti la inceputul anilor ’90, mă trezesc adesea inghiontit de aleanuri teleormănene? Şi, nu-i un secret, Teleormanul e la o zvărlitură de băţ de Capit