Am plecat o vreme din ţară, departe, peste mări şi ţări, cum s-ar spune, în vizită pentru prima oară la fratele meu. Am hotărît să rup pentru acest interval orice legătură cu România, să încerc să descopăr cum se trăieşte cumva în absenţa ei, la propriu şi la figurat. Cu alte cuvinte, să nu caut nici un fel de informaţii, să nu mă preocupe vîlva în jurul nimicului, a subiectelor inventate şi apoi gonflate de dragul unor demonstraţii lipsite de consistenţă. Nu mi-am propus cam demult acest exerciţiu în afara graniţelor ţărişoarei mele. Deşi am vorbit mereu cu părinţii mei şi îi ştiam bine, un soi de nelinişte mă frămînta mereu. Am gîndit pozitiv, cu speranţă, m-am rugat, am crezut, că întotdeauna cînd mi-e greu, în miracol. în amînare, într-o temporară izbîndă.

în zorii unei dimineţi, în liniştea răsăritului, am deschis, totuşi, computerul. Am căutat "ziare româneşti". încet-încet, chipul lui Florian Pittiş se compunea pe ecran. Privindu-l, gîndul meu a alergat agitat spre cei care l-au iubit. Spre cei care l-au cunoscut bine şi de ani şi ani. Spre cei care l-au pomenit mereu elogios şi tandru în amintirile despre marile spectacole de la Bulandra, despre repetiţiile cu Ciulei, cu Tocilescu, despre farmecul lor, despre poantele şi jocul de priviri din "Elisabeta I" declanşate de Toma Caragiu şi prelungite de ludicul inspirat al lui Moţu, despre căldura cu care primea acasă ca să se asculte muzică veche şi nouă, ca să se vadă filme tari la video, despre bucuria cu care conserva valoarea ideilor mari şi voluptatea cu care se lăsa ispitit de nou, de modern, de iuţeala formelor de comunicare de astăzi. Despre cultul pentru discreţie şi demnitate. Tinereţea spiritului său a fost fără bătrîneţe.

Nu exista să trec pe la radio şi să nu bag un cap şi pe la el. Eram uluită cum stăpînea tehnica computerului, a internetului. îl ascultam fascinată, minute şi minute în ş