Episodul 3. Piciorul

"Oriunde, dar la Corso, nu...". Si totusi ata il tragea spre acel loc infam. Noimann era curios sa afle ce s-a mai intamplat pe acolo in lipsa lui... Ce era sa se intample? Mai nimic. Lumea de la Corso isi vedea de treburile sale. Unii veneau acolo, cum venea, de altfel, si el, sa-si linga ranile si sa-si oblojeasca gatul, altii plecau resemnati acasa sau pe strazi. Nu se intampla nici un cancan deosebit. Noimann masura incaperea plimbandu-si halatul de la geam la usa, se rasucea pe calcaie in dreptul mesei si o lua inapoi. Rondul acesta avea darul sa puna si sangele, si mintea in miscare. Acum medicul era cat se poate de lucid. Pasii il manau mereu spre dulap. Dar stomatologul se impotrivea tentatiei. Odata ajuns acolo, dupa salutul ceremonios, i-ar fi iesit din nou in fata ochilor costumul bej si atunci n-ar fi avut scapare.

Drumul pana la Corso ar fi fost ca si facut. Tot meditand la agenda zilei care abia incepea, Noimann se impiedica de ceva moale si caldut, tragandu-si inspaimantat piciorul inapoi. Mai intai ii era teama sa nu fi calcat vreun soarece sau sobolan, apoi se gandi ca poate nimerise intr-un rahat de caine sau in voma... Casa lui era curata. Nu aveau ce cauta aici nici soareci, nici sobolani. Cu atat mai putin rahaturile de caine, in care puteai calca pe strada... Medicul isi scutura pentru orice eventualitate papucul, ca sa scape de posibila mizerie ce s-ar fi prins de talpa sa de pasla, apoi privi in jos. In fata lui, la distanta de o palma, se afla ceva ce semana cu un picior (mai degraba de barbat decat de femeie) care avea o alura impozanta. Piciorul era retezat cu cateva degete mai sus de genunchi si statea neclintit in fata lui Noimann tinandu-si mainile la spate. Privindu-l, lui Noimann ii revenira in minte versurile unui poet austriac, ce sunau astfel: "Colinda prin lume un genunchi buimac/ e un gen