Dacă citeşti Luntrea lui Caron fără să ştii cine este autorul romanului, nu vei parcurge mai mult de jumătate din el. Fie îl vei închide după cîteva pagini, fie îl vei citi pe sărite, contrariat de gustul nefiresc al lumii ce răzbate din el. Cauza acestei neputinţe nu va sta neapărat într-o lacună legată de reperele vieţii lui Blaga, deşi în acest caz nu ai putea înţelege cadrul biografic pe fundalul căreia se petrece povestea, ci într-o vulnerabilitate empatică: nu ţi-ai putea trezi în memorie tipul de sensibilitate cu care Blaga a privit lumea. Aşadar, dacă nu ştii că Blaga a scris cartea, nu vei şti cum s-o citeşti. Altfel spus, un anumit tip de autor cere un anumit tip de lectură. În cazul de faţă, cine nu cunoaşte structura interioară a autorului va citi romanul cu ochii închişi, ca pe o radiografie narativă, pe alocuri modestă, a unor vremuri despre care oricum cititorul ştie esenţialul mai înainte de a deschide cartea.

Încă o dată: dacă nu poţi intui optica lui Blaga nu poţi citi Luntrea lui Caron. Romanul acesta nu e atît o operă de sine stătătoare, cît mai curînd expresia unei drame biografice în care protagonistul, dacă excelează prin ceva, acel ceva nu este în nici un caz virtutea construcţiei epice. În seama fiinţei lui Blaga putem pune toate calităţile din lume - umoare poetică, gîndire speculativă, vînă dramatică, sfială contemplativă -, numai una singură nu i-o putem atribui: aplecarea spre naraţiunea romanescă. Sînt structuri umane care, oricît s-ar strădui să se exprime epic, nu-şi vor putea turna substanţa interioară în forma convenţională a romanului obişnuit. E ceva în ei care se opune matriţei prelungi a întinderii narative, un fel de gamă afectivă ce nu rabdă urcarea treaptă cu treaptă şi pagină cu pagină a unei scări diegetice. Pentru astfel de oameni, tiparul discursiv acţionează ca un inhibitor: le taie suflul şi le ucide coerenţa, pres