Generatia '80 a impus in canon cativa autori; dar, mai important decat atat, s-a straduit sa disloce din ecuatia literaturii termenul inefabil de "talent", activand o sintagma profesorala: "stiinta de carte". Accentul se muta de pe opera vie, organica, pulsatila, pe textul fabricat dupa o anumita reteta; iar de aici, pe metatextul doveditor al inteligentei, ironiei, culturii producatorului literar ce jongleaza cu conventiile.

Desi a debutat editorial in 1994 (cu volumul Fireste ca exagerez), Robert Serban imi pare un tipic poet post-"optzecist", aderent numai biologic la generatia ardenta a contrariilor: sex si mistica. Placheta lui Cinema la mine-acasa*, laudata excesiv, pe coperta a IV-a, de catre doi critici din promotii diferite (Nicolae Manolescu si Marius Chivu), exploateaza minimalismul pana la punctul de rupere. Poezia se realizeaza, aici, mai mult prin explicatii asupra felului in care intelege autorul lirica, la antipodul oamenilor obisnuiti. Pledoaria pentru cartile subtiri este facuta in mod direct, si de la bun inceput, in aceasta carte - intamplator - subtire: "oamenii sunt convinsi/ ca in poezii nu se intampla nimic/ ca ele ar trebui citite/ dupa moarte/ cand e bine sa nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid carti subtiri/ iar daca o fac/ observa imediat ca inauntru sunt/ putine cuvinte pe rand/ putine cuvinte pe pagina/ in rest/ alb mult alb/ si le inchid repede" (Ce ramane din viata). Intr-un astfel de stil, curatel, sunt scrise majoritatea textelor (exceptie facand cele din ciclul Lupta), lipsite de consistenta si de forta, dar agreabile si salvate, cand si cand, de finaluri ingenioase. In poemul citat, ultima strofa schimba intr-o oarecare masura datele problemei, printr-o definitie existential-filozofica a la Leonard Cohen: "fara sa le spuna nimeni/ oamenii stiu insa ca/ poezia este ceea ce ramane din viata/ dupa ce o traiesti". @N_