IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am scris despre Vlad şi voi mai scrie, deşi era vorba de el prin prisma trăirilor mele. Am scris povestea de final aşa cum a fost ea, atăt căt am văzut eu. De fapt, am creionat ce-am trăit eu, despre el neştiind mai nimic.
IN MEMORIA LUI VLĂDUŢ
Am scris despre Vlad şi voi mai scrie, deşi era vorba de el prin prisma trăirilor mele. Am scris povestea de final aşa cum a fost ea, atăt căt am văzut eu. De fapt, am creionat ce-am trăit eu, despre el neştiind mai nimic. Iar datele nu s-au schimbat nici acum prea mult. Şi am povestit şi-am povestit pănă cănd s-au spus, am crezut, aproape toate. Şi am decis să spun mai rar povestea cea urătă a morţii lui şi să scriu mai mult despre viaţă. Pe mort să-l plăng, dar să nu mă ascund de cel viu... şi să trăiesc ştiind că el e undeva şi că priveşte...
"Ce legătură are asta cu memoria lui Vlăduţ?", am fost intrebată cănd am scris ceva ce părea să nu se potrivească. E o intrebare care ştiam că va veni...
"Fiecare trebuie să invăţăm din asta să ne domolim limba şi să ne destupăm mintea faţă de copiii noştri şi faţă de ceilalţi. Să fim mai inţelegători, să-i dojenim mai rar şi să le aşternem un drum mai lin in faţă. Indiferent căt de mică ori căt de mare e moştenirea pe care-o primim, ea e in măna noastră sub formă de imprumut. E a copiilor noştri. Noi doar o folosim bucurăndu-ne de ea şi ingrijind-o." Nu mai ştiu dacă astea au fost vorbele, dar cam asta a fost ideea predicii, la prohod. Atunci nu inţelegeam nimic, doar auzeam
de undeva din intuneric.
Lăngă Vlad am trăit intens, ca orice mamă lăngă copilul ei. De la sentimentul de iubire neliniştită ce s-a pogorăt invăluindu-mă de cănd il priveam dormind liniştit in pătuţ pănă la groaza sufocantă că l-am pierdut şi-apoi la sfărtecarea sufletului in făşii hohotitoare. Dar intre ele a fost viaţa! Sen
