Manualul bunului roman Acest caz mi s-a parut o lectie despre cum se poate face „justitie istorica“, respectiv, cum se pot transforma in dosare judiciare fapte care nu mai au o legatura directa cu prezentul. Dupa cum bine se stie unanimitatea este idealul si norma dictaturilor. Societatile democratice, in schimb, pentru care adevarul revelat nu exista decit in biserici, traiesc (aproape periculos!) din marile sau micile controverse publice. Uneori induse, artificiale, alteori reale, ecou al pluralismului natural din societate, acestea anima, ritmeaza viata publica. Uneori in exces, s-ar zice. Cind totul este pus in discutie, dezbaterea publica pare ca devine o muzica pentru surzi. Oricum, controversele intretin pasiunea democratica si pasiunile politice in general. Nu intimplator, democratiile ne apar adesea ca un spectacol, adesea gratuit, care oboseste si deprima. Franta este poate modelul absolut in aceasta privinta. Mai cu seama odata cu emanciparea „opiniei" de la sfirsitul anilor saizeci, cind „strada" a devenit la fel de importanta din acest punct de vedere ca si parlamentul sau presa. Privit din afara, peisajul seamana uneori a vorbarie contraproductiva. S-ar putea sa nu fie vorba insa doar de cunoscutul spirit rebel francez, ci si de un semn ca opinia publica este vie si societatea civila activa. Fapt este ca istoria marilor controverse publice este plina de invataminte. In aceasta vara, ziarul Le Monde a avut ideea de a le trece in revista intr-un lung serial. Inceput cu disputele provocate de „noii filosofi" din vara lui 1977, acesta poate fi citit ca o veritabila istorie intelectuala a Frantei recente, care ne aminteste putin de clasica Istorie a pasiunilor franceze a lui Theodore Zeldin. In plus, publicul de pe net, resemnifica prin actualizare si adesea supra-interpretare aceste fragmente de trecut. Ultimul episod aparut pina acum se refera la procesul