Gauri negre ale istoriei. Istro-romanii.
Acasa, in obcina vlaschilor. Scurt popas inainte de despartire
Bardo, satul pustiu
Iolanda
Sta la o masuta in umbra casei, privind drumul. Pe masura ce ma apropii de ea, se ridica in picioare. E batrana si se ridica cu greu. Cu o mana se sprijina de masa, iar cu cealalta, dusa streasina peste ochi, incearca sa ma recunoasca in soarele amiezii de vara. Cine sunt? Nu m-a vazut niciodata, dar imi zambeste cu bucurie, de parca as fi feciorul intors de pe front. "Bire ai verit! Dumnezeu cu tire", imi spune, apoi ma apuca de umeri si ma priveste de-aproape, de parca ar vrea sa se convinga ca exist cu adevarat. Om viu, venit de departe. "Romania... ie, ie... Romania", ingana. Imi ia mana in mana ei si in timp ce mi-o scutura neincetat, fata i se lumineaza de parca vede un prieten drag. "Frate. Frat al nost. Noi, istro-romeni, nu suntem rumeri, dar cuvantam romaneste, tot una limba cu voi. Io sunt Iolanda Starai. Sirup doreste?" Ne strangem mai departe de maini. Stim amandoi ca traim mai mult decat o simpla intalnire intre doi straini. Traim... istorie. Eu vad si ascult pentru prima data in viata un istro-roman. Aud pentru prima oara limba asta ciudata, atat de asemanatoare cu cea pe care-o vorbesc. Iolanda are dreptate. Noi doi suntem "frat".
Ne asezam impreuna la masuta din fata casei. Privim amandoi drumul incins de soare, pe care eu tocmai am venit: peste o mie de kilometri, din Romania in Croatia, catre peninsula Istria, ce inainteaza in Marea Adriatica. Am mers dupa satele marcate pe harta cu nume romanesti: Sucodru, Costarceni, Rumeri, Livadea, Susnievita... Asa am ajuns la poalele Muntelui Maggiore, Muntele Mare al pastorilor istro-romani. Pe masura ce inaintam, peisajul semana tot mai mult cu dealurile Buzaului, de acasa. De fapt, era la fel cu tot ce vazusem peste tot pe unde
