Primele mari afaceri s-au făcut pe piaţa imobiliară din România mai târziu decât în ţările vecine. Anul 2006 a fost, practic, punctul de cotitură. Până atunci, investitorii importanţi au tatonat piaţa, în încercarea de a identifica oportunităţi, iar principalele mişcări le-au făcut companii mai puţin importante, ale căror investiţii au fost de mică anvergură, ca de altfel şi proiectele existente pe piaţă. Vremea marilor tranzacţii imobiliare abia începe. In

Primele mari afaceri s-au făcut pe piaţa imobiliară din România mai târziu decât în ţările vecine. Anul 2006 a fost, practic, punctul de cotitură. Până atunci, investitorii importanţi au tatonat piaţa, în încercarea de a identifica oportunităţi, iar principalele mişcări le-au făcut companii mai puţin importante, ale căror investiţii au fost de mică anvergură, ca de altfel şi proiectele existente pe piaţă.

Vremea marilor tranzacţii imobiliare abia începe. Investitorii de calibru mare îi înlocuiesc treptat pe cei de talie medie, care au acţionat până acum pe piaţa românească. După o perioadă de incertitudini, de cinci-şase ani, determinate de instabilitatea politică şi legislativă a anilor ‘90, în 2003 piaţa imobiliară autohtonă a fost urnită din loc de două proiecte majore: Opera Center, dezvoltată de Portland Trust, şi Europe House, proiect al companiei polonezo-israeliene GTC. Cele două clădiri au constituit şi obiectul primelor tranzacţii fiind achiziţionate, în acelaşi an, de fondurile de investiţii austriece CA Immo (Opera House), respectiv Europolis (Europe House), pentru circa 30 milioane de euro fiecare, la randamentele perioadei, de 12% -13%. Totuşi, acestea sunt aspecte singulare, într-o piaţă lipsită de oportunităţi în acea vreme, când tranzacţiile la ordinea zilei erau sub 10 milioane de euro. În 2005, de exemplu, tranzacţiile din sectorul comercial abia au ati