Circula pe vremuri (ce vremuri!) un banc: in Bucuresti, un reporter strain opreste un barbat si il intreaba ce parere are despre Nicolae Ceausescu si despre regimul din Romania; barbatul, speriat, il trage pe reporter intr-un gang si, dupa ce se asigura ca nu-i poate auzi nimeni, sopteste: „Domn’e, mie-mi place“.
Tot asa, soptit, cu teama, imi vine si mie sa spun, cind merg prin Bucuresti: „Mie-mi place“. Nu pricep deloc de unde inversunarea asta impotriva constructiilor inalte din sticla, ridicate cam peste tot acum. Zau daca ma deranjeaza inaltimea lor sau amplasarea in vecinatatea unei biserici. M-am tot uitat la turnul acela de la Armeneasca, Millenium. Ce e asa rau la el? intreb ca unul care nu are pregatire de arhitect. Nu ia fata bisericii, ii inchide doar perspectiva dintr-o parte. Care si inainte tot inchisa era, de Baia Arcului. Distoneaza? Dar pina la cladirile acestea era Bucurestiul un oras unitar stilistic? in plus, pe partea cealalta a strazii e un alt turn de metal si sticla, ceva mai incolo, pe linia tramvaiului, inspre Batistei, s-a ridicat inca o constructie de felul acesta. La fel, nu inteleg furia impotriva turnului care se ridica linga catedrala Sfintul Iosif. Am facut liceul la Balcescu, inca din a doua jumatate a anilor saptezeci locul acela era un maidan murdar, plin de gunoaie, caruia i se spunea, pompos, parc. Acum se construieste, in sfirsit, ceva acolo. Constructia lasa intacta fatada bisericii, ii inchide doar vederea dinspre strada Luterana.
Care e problema? E prea aproape? E o sfidare sa construiesti ceva atit de inalt linga un lacas de cult? Eu ma bucur sa vad constructii inalte in Bucuresti, chiar daca stau linga vechi vile cochete. Am intilnit o multime de asemenea alaturari in New York si in Toronto, biserici literalmente strivite intre doi colosi de sticla si otel, case burgheze de pe la 1800 inconjurate
