O modalitate sigura prin care statul pierde anual sume imense — dar o face cu acoperire in acte, deci, aparent, nu e nicio urma de abuz — o reprezinta repararea si construirea de drumuri. Nu am auzit de nici un functionar public cercetat si macar sanctionat pentru ca a avizat o lucrare execrabila, pentru ca girat contracte in defavoarea certa a statului roman, contracte care au permis realizarea in bataie de joc a ceea ce numim infrastructura Romaniei. La fel cum nu avem cunostinta despre vreo firma care sa fi fost obligata ca, la doi ani de la realizarea de asfaltari si reparatii, afectate de primele sezoane reci, sa restituie contravaloarea lucrarii sau macar sa realizeze reparatii (de durata) pe cheltuiala proprie.

De ani si ani, pentru starea proasta a drumurilor primim aceleasi explicatii stereotipe si ilare. Printre acestea, in pozitii de top se afla perpetuu invocata criza financiara cu care se confrunta statul si infrastructura dezastruoasa mostenita in ‘89 (ca multe alte rele, de altfel, acutizate sau nuantate post-revolutie, pentru ca, in spatele lor sa poata fi ascunsa impotenta profesionala sau dosite afaceri personale cu iz de trafic de influenta sau clientelism politic).

Luati oricare dintre drumurile din Timis, pe care va stricati masinile, si incercati sa va amintiti cand a fost refacut ultima data, de cate ori i s-au pus plombe si cat au tinut acestea. La unele ati avea surpriza sa constatati ca plombele din bitum au avut un termen de valabilitate mai mic decat al unei tablete de ciocolata : adica, un sezon rece. Un prejudiciu global al aceste batai de joc pe bani publici e greu de estimat si nu s-ar putea realiza decat cu amabilitatea celor care l-au creat.

Incercam, in acest context, raspunsuri la doua intrebari pe care, in urma cu cativa ani, le-am si adresat, fara feed-back, celor responsabili de facerea si refacerea infrastr