Muzeul National al Literaturii Romane. Sint cuvintele pe care le-am rostit cel mai mult in viata mea in ultimii saisprezece ani. Mai des decit „mama“, mai des decit „mi-e foame“, „mi-e somn“, „mi-e sete“, mult mai des decit „te iubesc“. Moartea neasteptata si prematura a directorului muzeului, directorul meu in anii acestia, Alexandru Condeescu, inchide pentru mine, ca si pentru colegii mei de muzeu, o usa si lasa in ea doar o mica crapatura prin care doar nostalgia poate trece si ne va mai fi ghid. Nostalgia care stie sa filtreze totul si sa trezeasca mereu memoria curata si placuta a lucrurilor.

Am crescut in muzeu.

Am cunoscut un muzeu in copilarie, cind era inca produsul mostenit de la Perpessicius, primul director (noi ii spunem pispisicius), un spatiu pretios si baroc, cu istoria literaturii insirata pe pereti si povestile scriitorilor spuse de obiectele care le-au apartinut, cu Rotonda 13 care stringea elita literara in jurul lui Serban Cioculescu. Mergeam acolo cu un fel de frison, intram ca intr-o lume de taina si incarcata, cautam secrete ce ar fi putut sa explice maretia cladirii boieresti care nu avea nici o legatura cu scoala mea de la periferia Bucurestiului, cu blocul de pe strada Luica in care locuiam si cu piata de unde mama facea cumparaturi. Patrundeam, intr-o atmosfera ca de poveste, intr-un spatiu cu scara de marmura si cu usi capitonate. Catifea verde. Atmosfera era tacuta, discreta, decenta. Admiram oamenii care lucrau in muzeu si mi se parea ca sint vrajiti, ca nu sint, oricum, obisnuiti si ca trebuie sa ai un dar special ca sa te numeri printre ei.

Am cunoscut apoi un alt muzeu pe care l-am construit, de fapt, din povestile si amintirile colegilor mei. Un muzeu care era condus de Alexandru Oprea despre care eu nu stiu foarte mult. Dar stiu despre muzeu ca devenise rece, umed si intunecat, ca nu mai era atit de