Si pe cand erau expuse de sarbatori portretele mai multor lideri, si atunci cand ramasese doar portretul "celui mai iubit fiu al poporului", statul nostru era tot un stat politienesc si dictatorial. Iar pentru ca ideologia de la care se revendica era o doctrina atee, statul insusi se pretindea ateu. A fost, aceasta, o combinatie interesanta. O populatie predominant rurala si ortodoxa era chemata sa construiasca nu numai o economie industrializata, ci si o modernizare care includea statalismul, dictatura proletariatului si ateismul. Cu asa program si cu asa mostenire "in teren", presiunile, inculcarea spaimei, teroarea vizibila sau insidioasa, sanctiunile sociale, detentia, opresiunea de toate felurile erau predestinate sa devina, pe parcursul intregii epoci socialiste, in doze si cu accente diverse, instrumentele guvernarii.

Conducea partidul si unealta lui preferata, Securitatea. Dupa primul val stalinist de arestari politice, deportari prin Baragan si lichidare a Romaniei burgheze in temnite precum Pitestiul, Sighetul si la Canal, un calcul simplu arata ca eliminandu-i fizic pe dusmanii noului regim se rezolva o problema ideologica, dar se pierdeau prea multi contribuabili care, dintr-un alt unghi de vedere, insemnau si forta de munca utila construirii noului cadru economic, social si politic. Mult invocata reformare a Securitatii din finalul anilor ‘60, cand, pasamite, s-ar fi desovietizat, devenind patriotica nevoie mare, poate fi interpretata, cred, si astfel: cineva si-a dat seama ca nu poti lichida, fie si in etape, o tara intreaga pentru ca ai ajunge sa guvernezi un desert. S-a schimbat, deci, macazul, promovandu-se nu pedeapsa, ci profilaxia. Supravegherea permanenta a unor segmente cat mai mari de populatie, chiar cu ajutorul unor paturi de colaboratori – de diverse feluri – recrutati din interiorul celor oprimati, a devenit formula fundame