Scriu acest articol exact inainte sa plec in concediu, pentru ca, daca lucrezi la un ziar, seful te obliga ca, daca ai pretentia sa iti iei vacanta, sa lasi o tona de materiale, cat sa ajunga si in cazul in care esti rapit de teroristi prin cine stie ce colt al lumii si dureaza cateva luni bune pana sa se prinda ca nimeni nu va plati un ban pentru tine si ca e mai bine sa te elibereze.
E un lucru bun ca plec, in sfarsit, in concediu pentru ca, pe de o parte, colegii mai tineri incepusera sa ma deteste pentru ca seful le spunea cand cereau o zi libera sau chiar concediu: "Ar trebui sa urmati exemplul Ralucai - ea nu si-a luat concediu nici anul trecut".
Ceea ce cu siguranta nu mi-a crescut cota de popularitate. In al doilea rand, e bine ca plec pentru ca primele simptome ale asa-numitului sindrom burnout (mai pe romaneste epuizare) isi faceau simtita prezenta, asa ca situatia ar fi avut doua variante posibile de deznodamant: ori provocam vatamare corporala vreunui coleg (sunt vreo doua persoane, spre care am scrasnit din dinti si spre care am aruncat o privire urata in lipsa de altceva, care pot sustine aceasta ipoteza); ori recunosteam ca lipsa de somn naste monstri. Ceea ce am si facut si iata-ma gata de plecare.
Cineva ca seful meu ar putea argumenta ca, doar cu vreo doua secole in urma, oamenii nu isi luau concediu - o saptamana in vilegiatura era ceva nemaiauzit si chiar de neimaginat (asta daca nu erai vreun nobil a carui familie se indeletnicea cu asta de secole). Dar, ca sa fim foarte sinceri, oamenii de pe la 1800 nici nu erau supusi la nivelul nostru incredibil de stres si la numarul imens de stimuli care ne bombardeaza creierul.
Eu nu stiu ce s-ar intimpla cu o persoana din acea perioada daca
s-ar vedea nevoita sa vorbeasca la telefonul fix, la telefonul mobil, sa scrie mailuri, sa se holbeze toata ziua in desktop, iar noaptea,
