Zilele trecute m-a sunat R. Avea în proiect un roman. Ca toţi oamenii foarte ocupaţi, abia vara, când stresul e dat la minimum, se putea gândi, într-adevăr, la scris. I-am spus că şi mie îmi dă târcoale, de câtva timp, o carte. Dimineaţa mi se pare că e posibil, seara îmi zic că nu se poate. "N-ai nici o grijă, când o să vină momentul, o să-ţi bată la uşă", a spus R. După vreo săptămână, a sunat A. Şi el pus pe scris. Avea începută o nuvelă şi voia s-o transforme în roman. Am repetat, cu aceleaşi cuvinte ca lui R. că şi eu... A. s-a legat imediat de metaforă. Mi-a spus că pentru un bărbat a scrie o carte e ca o seducere. Mă rog, A. a folosit un cuvânt mai direct şi câteva altele din aceeaşi sferă. I-am spus că aşa o fi, dar că pentru mine e mai degrabă ca o îndrăgostire, bucurie şi nelinişte. Devine preocuparea, starea esenţială, tot restul se estompează. Mai târziu, când scrii, încep chinul, bătălia, cu micile ei victorii şi marile dezamăgiri. Cu vreo lună în urmă aflasem că şi C. scrie la cartea lui. La toţi am simţit neliniştea, uneori nemărturisită. Ideea că o mulţime de oameni trec prin aceleaşi încercări şi zbateri mi-a dat un extraordinar de plăcut sentiment de solidaritate, indiferent care va fi rezultatul, indiferent câţi îşi vor duce cartea până la capăt. Mai ales că, între timp, sunt unii care publică, nu ştiu cum să spun, fără să scrie. Vorba unei prietene, astăzi trebuie să faci mari eforturi ca să nu publici. Stârnită de subiect, am răsfoit câteva jurnale sau scrisori ale scriitorilor de odinioară, să văd cum se naşte o carte.
"Sâmbătă 1 august încep, în sfârşit, Bouvard şi Pécuchet. Mi-am jurat s-o fac. Nu mai e loc de dat înapoi. Dar cât îmi e de teamă! Ce spaime mortale! Mi se pare că mă voi îmbarca pentru o călătorie nesfârşită către regiuni necunoscute, şi că n-o să mă mai întorc de acolo." (Flaubert lui Turgheniev, la 29 iulie 1874).
