Nu-l pot reciti pe Eugen Barbu decât cu scepticism din start, ceea ce poate însemna că nu-l pot reciti fără anumite prejudecăţi. Nu trebuie să le spun pe toate cele legate de autor. E de ajuns plagiatul din Incognito, care e o culpă profesională gravă pentru orice scriitor. Cum să-l mai creditezi? Cum să mai speri că o nouă lectură ar putea să fie premisa unei reevaluări estetice (strict estetice!) pozitive? Poţi ignora speţa morală a cazului? N-aş fi vrut să merg mai departe cu rechizitoriul biografic, pentru că sunt cunoscute culpele ce decurg din oportunismul ideologic al lui Eugen Barbu şi din serviciile făcute nu doar regimului comunist, în general, sprijinindu-l ca opţiune exclusivistă, ci direct Securităţii în revista "Săptămîna". A reuşit să divizeze breasla, constituind polul naţional-comuniştilor, inspirat direct de politica lui Ceauşescu.

M-am mirat să-l văd pe Octavian Paler în confesiunile din dialogul iniţiat de Daniel Cristea-Enache, publicate postum (Convorbiri cu Octavian Paler, Ed. Corint, 2007), foarte indulgent cu păcatele lui Eugen Barbu, deşi i-a adus prejudicii mari. Începutul relaţiei a fost însă încrezător. Eugen Barbu i-a prefaţat, din proprie iniţiativă, într-un mod ciudat, primul volum din Drumuri prin memorie (1972), cel despre Egipt şi Grecia. Scriitorul explică cum s-au întâmplat lucrurile (p. 268). Octavian Paler era din 1970 redactor-şef la "România liberă" (funcţie în care va rămâne până în 1983), iar Eugen Barbu era colaborator constant la ziar. "Elogiul lui Eugen Barbu" l-a impresionat şi l-a surprins pe Octavian Paler. Nu s-a gândit nici atunci, nici în 2006, când face mărturisirea, că s-ar putea să nu fi fost o admiraţie curată, ci plecăciunea unui colaborator faţă de şef. Ruptura a venit mai târziu, iar ocazia a constituit-o plagiatul lui Eugen Barbu, după cum explică foarte clar Octavian Paler: "Am fost în relaţii bune cu