"Sînt împăratul lumii, am douăzeci de ani". Dacă e să fim sinceri, nu i-a împlinit niciodată. Nici măcar în poeziile unde se mai şi moare puţin, şi deloc în aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti, nişte... instalaţii (sic!) care i-au apărut prin'66, la Editura Tineretului. În anticariatele ordonate - da, există, gata cu romantica harababură, cu căutările de-a totul sau nimic prin rafturi pe trei rînduri - care au sectoare speciale de Sorescu, n-am mai găsit cărticica de acum patruzeci de ani. Doar o înlocuitoare mai colorată, din 1996, de la Creuzet, cu coperta şi ilustraţiile autorului. Mic tratat de lipsă de la domiciliu.
Acasă e locul de care nu te mai miri. Într-atît te-ai obişnuit acolo cu tine, omul care nu e-n stare să-ţi facă nici o surpriză. Şi nu te saturi, ce, eşti copil? Deşi, dacă stai să te gîndeşti, bătrîneţea aşa începe: cu regula aia să nu! Să nu pleci prea devreme dintr-o vizită, dintr-o prietenie, dintr-o casă. După ce te-ai plictisit de ele. Aşa apar curele de "sălbăticire". Una dintre ele, O gură de aer, a lui Orwell, dărîmă, cu umor britanic, toate convenţiile. Britanice. A doua, deşi, în teorie, cel puţin, a fost scrisă pentru copii, e din aceeaşi spiţă, a unui hai să mergem debusolat-ironic, încrezător în cărările fanteziei, şi recunoscătoare lumii de dincoace de uşă doar pentru mult-slăvitele ei poncife: Unde fugim de-acasă?
Păi să vedem. Pe degete: "cu degetul mare, pămîntul şi o parte din soare; cu degetul mijlociu, toate oraşele pe care le ştiu; cu arătătorul, copacii, cerul, izvorul." Oamenii mari au iluzii, copiii au şotroane: "voi pictaţi cerul, noi pămîntul, de la aer mai la vale." Scamatorii, scamatorii, scamatorii...
Delimitarea, atît de elegant făcută, nu ţine, în realitate. Vacanţă cu adevărat nu poţi să faci decît pe cont propriu, fiindcă altfel, uite ce se-ntîmplă: "Părinţii toată ziua ar vrea să vă c
