Formula cinel-cinel, aparţinînd limbii şi culturii populare, a intrat în circuitul cult prin culegeri de folclor din secolul al XIX-lea şi mai ales prin preluarea sa în literatură. Formula are funcţia specifică de a anunţa şi a introduce o ghicitoare; se caracterizează, în mai mare măsură decît expresiile echivalente - de tipul Ghici ghicitoarea mea - prin fixitate, ritualizare, fiind de fapt ininteligibilă şi interjecţională. Vasile Alecsandri a jucat un rol important în răspîndirea ei: prin poezia Cinel-cinel, din ciclul Doine, idilă graţios-erotică şi desuet artificială ("Păstorul zise: Cinel-cinel, / Copilei june de lângă el"; "Nu ghici-ndată / Vesela fată / şi pe guriţă fu sărutată") şi mai ales prin vodevilul Cinel-cinel, scris în 1856 şi reprezentat în 1857. Formula, considerată ca specifică zonei lingvistice moldoveneşti, continuă să circule mai ales în titlul unor antologii de ghicitori.
Dicţionarele noastre înregistrează secvenţa cinel-cinel, fără a-i atribui o etimologie certă. Dicţionarul Academiei (Litera C, 1940) prefera varianta cimel, pe care o punea în legătură cu verbul a cimili şi cu substantivul cimilitură. Din păcate, şi verbul a cimili are o etimologie nesigură, pentru care au fost lansate mai multe sugestii, în genere pornind de la surse slave (pentru care distanţa semantică e totuşi prea mare, ca în cazul verbului ciniti "a aranja"). V. Bogrea presupunea (într-un studiu din 1920-21) existenţa unui verb a cini, al cărui imperativ urmat de pronume ar fi cinel. A. Candrea (în Dicţionarul enciclopedic "Cartea românească", 1931) evoca interogaţia sud-slavă cemu sau cumu "de ce?". Au fost propuse, în cursul timpului, multe alte explicaţii prea puţin convingătoare: de exemplu, reducerea unei interogaţii cu pronume relativ "cine-l (ghiceşte)?". Al. Ciorănescu, în Dicţionarul său etimologic, alege ca formă de bază tot varianta cimel, legată de v
