La ora amiezii, mai ales acum spre toamna, in lumina ei de miere, una dintre cele mai frumoase gradini din Bucuresti e aproape pustie. Izolata de tumultul orasului, tulburata numai de pasi rataciti si din cand in cand de un freamat al frunzelor din copacii care se incapataneaza sa nu se usuce, spre a nu deveni pretexte artistice prin vopsirea in albastru - asa cum sunt spoiti ceilalti -, gradina invita la vorbe rare, sorbituri si mai rare din paharul de bere, la taceri prelungi si la lene. Este insa acel tip de lene reconfortant, tonic, as zice superior.
Multi vor fi recunoscut in sumara descriptie anterioara gradina Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Fosta "La madam Candrea", fosta "La scriitori" sau, chiar mai timid si mai cu un aer de blasfemie, fosta "La tanti Miti", gradina si-a pierdut identitatea pas cu pas, adica nu mai are nume care sa functioneze ca un cod intre initiati.
Nu am auzit pe nimeni dintre scriitori sa-i zica "Il gattopardo" si doar foarte putini ii spun "La Suciu". E aici un paradox: cu cat a devenit mai frumoasa, mai linistita, mai dispusa unui aer de club cu membri putini, cu atat ea a fost mai ocolita de breasla. Pare cu atat mai de mirare cu cat, vreme de cateva ceasuri, la orele pranzului, preturile sunt mai mult decat rezonabile, snitelul cu cartofi natur pare a fi facut dupa aceeasi buna straveche reteta, iar dreptul de a-ti citi singur la masa presa, la a astepta - sau nu - pe cineva, a sta de vorba numai cu un singur comesean nu iti este violat de cate-un coleg ce vrea cu orice pret, ca in alte parti, sa nu-ti priasca berea, mancarea si confortul. Vad in pustietatea gradinii - filtrata de lumina aurie a verii si toamnei - parca un semn al amurgului propriei noastre bresle. Scriitorii incep sa se fereasca unii de altii de parca s-ar uri deplin si iremediabil. Demonul egoismului ii face tematori, daca, doamne,
