Unul dintre punctele de cotitura pentru noua imagine a Kremlinului in lume si acasa este chestiunea Kosovo. De la prezentarea planului Ahtisaari in martie, rusii ii tin, prin amenintarea cu utilizarea dreptului de veto, prizonieri pro tempore pe americani si europeni. Dezbaterile din Consiliul de Securitate privind adoptarea unei rezolutii care sa deschida calea independentei supravegheate a provinciei treneaza si s-au dovedit neproductive, fiind transferate in Grupul de Contact (SUA, Marea Britanie, Rusia, Franta, Germania si Italia). Rusia arata astfel ca este un actor important global, ca isi poate proiecta influenta nu numai in Caucaz si Asia Centrala, dar si in Europa. Rusii afirma, ca si alte tari europene care nu se aud insa atat de puternic, ca independenta Kosovo ar redesena frontierele nationale europene pentru prima oara dupa cel de-al doilea razboi mondial, generand un precedent periculos atata timp cat nu exista acordul statului sarb pentru o formula agreata privind viitorul provinciei populata majoritar de albanezi. SUA si tarile europene vor sa evite veto-ul Moscovei, care ar priva declararea independentei Kosovo de legitimitatea Consiliului de Securitate. Independenta provinciei ar putea fi recunoscuta, in absenta unei rezolutii ONU, doar unilateral, in mod individual de restul statelor. Aceasta nu ar crea insa o premisa buna pentru stabilitatea regiunii, cum nici perpetuarea situatiei actuale incerte nu ofera perspective nici pentru albanezii kosovari nerabdatori, nici pentru sarbii tematori ca vor fi din nou pierzatori de noi teritorii, dar si de trenuri europene de modernizare. SUA si multe tari europene sustin ca situatia din Kosovo este una sui generis (ca si cum in istorie ar exista asa ceva; de exemplu, ca si cum invazia nazista asupra Cehoslovaciei, acceptata de restul Europei, ar fi trebuit sa fie o exceptie sau ca si cum "eliberarea" tarilor