Tu, Doamne

Tu, Doamne, care te-ai lăsat

Descris în cărţi, pictat în fresce

Cu chip de om - te smulgi din zid,

Ieşi din contur, scapi din cuvinte...

Atunci de mine se apropie

De pretutindeni fiara albă

Şi mă pândeşte la tot pasul,

Dar când mă-ntorc înfricoşată,

Tu Te prefaci că nu mă vezi,

Ori poate nu e încă Ceasul.

Iar când îmi vii în somn ca marea,

Puterea undei care creşte

Răstoarnă cerul peste mine

Şi de atâta frumuseţe

M-aş prăpădi, de nu m-ai scoate

Ca pe un înecat din vis.

31 decembrie 2006

Insomnie

Sunt nopţi atât de lungi... cu neputinţă

Mi-ar fi să mă cufund până la capăt,

Ceva ca un năvod mă trage-afară

Şi mă aruncă trez în întuneric

Doar cei ce dorm acum nu mai sunt singuri,

Căci bezna pentru ei pare tărâmul

Pe care-l lasă-n urmă, când se-avântă

Pe plutele din somn spre lumi uitate.

Acolo îi aşteaptă să se-ntoarcă

Surori neîntâlnite niciodată

în albele pătrate ale zilei;

Umbrele lor iubite-i împresoară

Şi când păşesc pe val au mii de feţe.

Ce greu le e apoi să se desprindă

Din braţele familiei nevăzute,

Când şovăie pe drumul deşteptării!

Poate de-aceea mie nu-mi mai vine

Să-nchid vreodată ochii la culcare.

11 ianuarie 2007

Repovestire

Pereţii minţii mele

Se-acoperă cu fresce

Şi văd cu ochii-nchişi

Cum scapără pe boltă,

într-un vârtej de aur,

Lăuntric, Dumnezeu.

Alături stă Fecioara,

Sfioasă şi uimită,

Ca-n ziua când prin înger

A-ntrezărit puterea

Din trupul ei firav.

Ce dor îi e de pruncul

Pe care-l ţine-n braţe...