- Editorial - nr. 165 / 24 August, 2007 I-am privit, nu o data. Iar scena se repeta zilnic, de la Tulcea la Satu Mare, de la Dorohoi la Timisoara. Pretutindeni, in aceasta tara de romani dezamagiti! Se opresc in fata vitrinelor rupandu-se de bunatati, privesc cu jind la opulenta de dincolo de sticla, compara preturile de acolo cu posibilitatile, adica cu banii pe care nu ii au ei in buzunare, apoi pleaca. Mai umiliti, mai batrani, mai cocarjati, mai amarati. Sunt bunicii, parintii, fratii si surorile noastre. Sunt cei care, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, au trudit sa recladeasca, sa inalte din temelii aceasta Romanie distrusa de molohul setos al zeului Marte. Au inaltat fabrici si uzine, scoli si spitale, au ridicat, in timp record, cartiere intregi de locuinte. Pentru ca era mare nevoie de ele in acea vreme. Au muncit, ca si nemtii pentru Germania lor distrusa, zi si noapte, uneori hranindu-se cu un pic de branza cu mamaliga, cu o felie de paine si cu o suta de grame din marmelada aceea de pere din laditele acelea de lemn. Isi hraneau cu greu copiii, prost imbracati, asa cum puteau si cum da Dumnezeu, indopati la scoala cu imposibila untura ranceda de peste. Rar daca intalneai vreunul sa aiba o bicicleta "Tohan". Trudeau toti, pentru platirea despagubirilor de razboi, apasatoare, cu sovieticii, care ne-au adus bolsevismul cu tancurile, pe cap, dar cu speranta ca ei si copiii lor vor apuca vremuri mai bune. Ca vor trai intr-o societate visata. Au suferit, au muncit, s-au sacrificat. Si, privindu-i, parca auzi, din adancuri venind, versurile poetului Adrian Paunescu din poemul "Repetabila povara": "Cine are parinti, pe pamant nu in gand, / Mai aude si-n somn ochii lumii plangand". Ei, azi - "niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu", sub "umbra de plumb a preazilnicei paini" (…), "cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal", ei, de unii limbuti considerat