Leonard Gavriliu (născut la 1 aprilie 1927 la Paşcani), psiholog cu veleităţi de poet, s-a făcut cunoscut înainte de 1989 prin traducerea competentă în limba română a operei lui Freud, dar şi prin colaborarea neglorioasă la revista Săptămâna (precursoare a insalubrului săptămânal de azi, România mare). După un periplu biografic prin ţară (Timişoara, Bucureşti, Suceava etc.), Leonard Gavriliu s-a stabilit la bătrâneţe în oraşul său de origine, unde editează o revistă, Spiritul critic, plină de excentricităţi şi îşi pregăteşte pentru tipar însemnările de jurnal adunate de-a lungul anilor.
Cel mai recent volum din această serie, Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi la apa Sucevei (Paşcani, Ed. Moldopress, 2006) se referă la perioada 1961-1973 şi ne face cunoscute, îndeosebi, succesele la femei repurtate de autor. Modul cum el îşi reprezintă dragostea este naiv-narcisist şi, uneori, pueril, aducând aminte de stilul istorisirilor vânătoreşti. Totuşi însemnările cu acest subiect sunt, în general, pitoreşti şi inofensive. Există însă şi însemnări despre scriitori surprinzătoare prin rea-credinţă şi inadecvare. Iată cum este evocat Nichita Stănescu, intrând, în seara zilei de 3 aprilie 1963, în redacţia revistei Gazeta literară:
"Purta un pacheţel. Ceilalţi l-au înconjurat. Pacheţelul a fost desfăcut. Pe obrazul poetului domina un zâmbet de copil idiot. Dintre hârtii, el scoase o jucărică englezească din tablă, care voia să însemne un automobil de pe la 1920, dar având pe capotă un coş de locomotivă. Poetul îi răsuci arcul cu o cheiţă, o puse pe podea, reţinând-o cu trei degete, apoi, după ce puse pe coşul înalt o bilă albă, uşoară, asemenea unei mingi de ping-pong, îi dădu drumul să meargă. Drăcia o luă la goană şi, sâsâind, juca bila albă la o oarecare distanţă de gura coşului, suspendată în aer. Isprava stârni mare haz. ŤE colosală, colosală, colosală!!ť exclam