Cu toate că nu fără dreptate, Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost socotit, ca şi în cazul, de pildă, al lui Gide, capodopera creaţiei sale, autorul a introdus chiar în paginile acestuia o cazuistică a speciei din care rezultă o stranie rezervă. Scrisul diaristic căruia i se dedă cu suficientă aplicaţie i se pare, în unele clipe, "artificios", "fals", lipsit de scuza de a fi "un mijloc de comunicare", neavînd o "necesitate imediată". Cum aşa? "Caut tot felul de explicaţii, insistă scriitorul. Mă întreb dacă însuşi acest jurnal nu-mi ia din libertatea scrisului. în definitiv, poate că un roman nu se scrie cu jurnale, cu observaţii critice, cu examene neîncetate - care pînă la urmă te paralizează". Aşadar, în conştiinţa lui Sebastian prevala postura romancierului, aparent stînjenită de exerciţiul critic deschis spre infinit, ca de o substanţă informală, de un hybris ce s-ar opune creaţiei obiective. N-ar fi nepotrivit a vedea aci un mic răsfăţ al unui condei ce excelează tocmai în "observaţii critice", în "examene neîncetate". Poate că e însă şi o saturaţie de sine, o insatisfacţie a propriului discurs analitic, o tînjire a introvertirii către extrovertire. în orice caz, Jurnalul dă o satisfacţie nescontată a unei atari nostalgii care ni se înfăţişează fără obiect în măsura în care deducem din textul său figura auctorială la modul unui personaj. Căci rezultanta numeroaselor consemnări evenimenţiale ori de meteorologie epocală, a defilării unui mare număr de indivizi şi, evident, a mereu reluatelor autoscopii o reprezintă o asemenea imagine a scriitorului pe care o putem glosa ca şi cum am avea a face cu un erou romanesc. în temeiul Jurnalului, Mihail Sebastian devine indiscutabil cel mai relevant personaj al scriitorului Mihail Sebastian.

Care e profilul acestui personaj născut s-ar zice aidoma unui copil pe care părintele său nu-l doreşte? E un nemulţumit de sin