Incheiasem capitolul retrospectiv de saptamana trecuta cu observatia ca teatrul romanesc are, in momentul de fata, destule de invatat de la filmul romanesc. Ar fi vorba, in primul rand, despre acea deseori invocata "insertie in realitate", pe care tinerii reprezentanti ai celor doua arte par sa o vada, insa, radical diferit. Daca scenaristii - cineastii, in genere - au inteles ca a fi racordat la prezent inseamna ceva mai mult decat a emite o vorba lata la fiecare minut, dramaturgii inca nu si-au revenit din euforia limbajului dur.
Acesta este perceput, am impresia, ca reprezentand prin sine insusi garantia adevarului si a sinceritatii, ca fiind amprenta obligatorie - si suficienta, uneori - a unei abordari directe, ostile alegorismului ce a bantuit scena autohtona decenii la rand. Dincolo, insa, de chestiunea limbajului ca atare, alarmanta este ingustimea ariei tematice asupra careia se exercita interesul "tinerelor condeie". Pentru covarsitoarea majoritate a autorilor "noi", lumea incepe si se sfarseste o data cu ei si cu problemele lor. Sau cu ceea ce incearca sa dea impresia ca ar fi problemele lor. Personal, ma indoiesc ca suavele domnisoare costumate in negru si gentlemenii superior-dispretuitori care frecventeaza clasele de Regie teatru si scriu texte "de actualitate" n-au intilnit in scurta lor existenta, toate si toti, decat parinti imbecili sau delincventi si colegi de varsta angelici, dar ajunsi sa se drogheze, sa fure, sa se imbete pana la nesimtire, sa-si exploateze sexual amicii ori sa se lase ei insisi astfel exploatati, sa ucida, chiar, exclusiv din cauza teribilei deziluzii pe care le-o produce lumea din jur. Ma indoiesc ca acestea sunt cu adevarat personajele care le populeaza universul si povestile care le aprind imaginatia. Banuiesc, in schimb, ca aplauzele, critice si pedagogice indeosebi, primite, nediferentiat, atat de izbanzile
