La orele opt dimineaţa, micul aeroplan de poştă aştepta într-un colţ retras al Aeroportului, unde o cursă de pasageri, un Il 14 tocmai se pregătea să decoleze.

Când Zizy, cu pasul ei gimnastic, cu o sacoşă neagră în mână, se apropie de avioneta tăcută, nemişcată, ca o gâză în repaus, gata să-şi ia zborul, constată că nu o aştepta nimeni.

Aşteaptă studiind aeroplanul. O jucărie, cu două aripi, părând ceva mai uşor decât ideea de zbor, ori ca zborul însuşi, amintindu-şi, din filmele, de demult, că pe un as celebru al celui dintâi război mondial, - un neamţ - îl chema Richtofen. Doborâse o mulţime de avioane aliate. Şi se gândi la mutra lui de bărbat bine, când se auzi deodată salutată din urmă, fără să-l fi văzut, sau simţit, de un tip foarte scund, cu o mustăcioară caraghioasă, frizată parcă, asemeni celei a unui detectiv celebru...

Era pilotul. Care se recomandă, după ce o salutase ca un civil nu un ofiţer: Volcovăceanu... Ce nume! îşi spuse ea. Era pe semne de la Volcovici. Ucrainean, poate. Era mai înaltă cel puţin cu un cap decât el.

Pe Marşeuză, pilotul o cunoştea de la teatru, şi din oraş fiind prea cunoscută.

Ea îi întinsese bărbăteşte mâna, pe care el, nu se ştie de ce, i-o pupă, cu un fel de respect, ceva nepotrivit cu epoca, - dar care ei îi făcu plăcere.

Se ştia tot. Intervenţia. Până şi ghinionul ei. Cel puţin, nu avea să funcţioneze de astădată, - sperase.

Aparatul avea două locuri alăturate în faţă, pe care pilotul i le arătă pasagerei, pe cel din stânga, stând cu faţa înainte, şi se pregăti să o ajute să urce, întinzând piciorul pe un fel de scăriţă, dar femeia, sprintenă, cu o mişcare, într-adevăr, de săritoare în înălţime, se săltă cu uşurinţă, proptindu-şi talpa pantofului cu toc jos de scăriţa arătată înainte, aruncându-se lejer în căuşul aparatului, în dreapta celui în care urma să se aşeze pilotul... Vol,