Hotărît lucru, Alain Besançon e un rebel fără botniţă la gură. O obrăznicătură deşteaptă, cultă şi a naibii de bine unsă cu toate alifiile. De aceea, e greu să-l prinzi greşind în vreun fel, de pildă din neatenţie, din spirit de contradicţie sau pur şi simplu mînat de un elan polemic nestăpînit. Şi, deşi nu-i poţi reproşa în literă nimic, trăieşti mereu cu senzaţia iritantă că, peste tot în cărţile lui, francezul se află la limita suportabilă a ereziei ideologice. Tot timpul îţi dă impresia că acum, chiar acum pe pagina asta, va scoate păsărica din gură şi va călca în străchini, dar se opreşte în ultima secundă, pe marginea prăpastiei, într-o înfrînare retorică atît de reuşită încît efectul de sugerare pe care îl obţine e redutabil, căci francezul spune mai mult aşa, tăcînd, decît spunînd pe şleau ce are în minte. De aceea, pe discipolul lui Aron Raymond trebuie să-l citeşti printre rînduri, pînă într-atît de periculos e în arta de a spune lucruri pe care nu le rosteşte în literă niciodată.

Alain Besançon scrie mult şi cel mai adesea fără perdea, şi pe deasupra mai ţine şi conferinţe în care repetă neobosit ceea ce îndrăznise să pună pe hîrtie. Iar dacă nu ar avea tonul revoltător de echilibrat al unui om perfect stăpîn pe ceea ce spune, şi dacă nu ar fi ghidat de un impecabil simţ al măsurii, simţ graţie căruia Besançon ştie să-şi amestece perfect adevărurile incomode cu un număr egal de poncife care, convenţionale fiind, adorm vigilenţa supraveghetorilor ideologici ai sănătăţii noastre mentale, dacă aşadar nu ar fi atît de abil în arta cu care ştie să spună pe un ton politicos lucruri de o impertinenţă ideologică crasă, pesemne că de mult ar fi fost scos din circuitul cultural al Franţei şi trecut pe linia moartă a păduchioşilor suferind de tifosul gîndirii libere.

Să luăm, de pildă, cartea Nenorocirea secolului. Logica întreprinderii teoretice pe care