S-a discutat destul de mult, în ultimii ani, despre necesitatea apariţiei unui nou tip de proză: una mai puţin ermetică şi autoreferenţială, reducându-şi la cote acceptabile simbolistica şi refăcând pactul cu lectorul. Aceasta fusese de fapt promisiunea "optzeciştilor" postmodernişti, deseori făcută, dar mult mai rar ţinută. După 1989, toate condiţiile erau propice: o altă realitate, enorm diversificată, îşi aştepta scriitorii şi cititorii care să o descifreze. Am rămas cu aşteptările. În locul unei normalizări a câmpului literar, asistăm la o disparitate şi mai mare între literatura cu majusculă, greu inteligibilă şi digerabilă, şi o paraliteratură joasă, fără o undă de problematizare, fără vreo veleitate artistică. Prozatorii adevăraţi se felicită pentru capacitatea lor de a rezista, legaţi de catargul propriei Opere, sirenelor consumerismului. În timp ce autorii de best-seller-uri jenante caută cu disperare critici care să-i gireze...

În pofida acestei polarizări, determinată de concurenţa a două coduri culturale, au apărut câţiva scriitori care încearcă - şi reuşesc - marea conciliere. Proza lor mizează pe stratificare şi elasticitate, putând fi parcursă atât de lectori pretenţioşi, interesaţi de modalităţile scriiturii, cât şi de cititori avizi ai câte unei poveşti (povestiri) pe care o iau de bună. Fără jocurile ironice nesfârşite ale "optzeciştilor", dar şi fără duritatea naturalismului "nouăzecist" (explorată în volumul scabros intitulat Cheta la flegmă), Dan Lungu s-a specializat, treptat, într-o literatură adresată în egală măsură comentatorilor şi consumatorilor. El a înţeles, printre primii, acest lucru extrem de simplu, apăsat de atâtea edificii artistice şi teoretice: că proza, în bună măsură, se scrie nu pentru sine, ci pentru un altul. Pentru alţii, cât mai mulţi. Lărgirea cercului de interes nu implică întotdeauna concesia, compromisul estetic.