"Îmi plăcea la nebunie să transcriu"

Dora Pavel: Domnule Emil Brumaru, nu de mult, v-am rugat să-mi expediaţi prin mail o pagină de manuscris. Mi-aţi trimis, prin poştă, un poem de trei strofe, intitulat Tamaretă, scris răsfirat cu creionul pe partea poroasă a unei coli de desen. Părea un creion special, ca pentru graficieni (de altfel, şi textul dvs. era însoţit de minuscule desene, unul incorporat în chiar litera "i" a prenumelui din autograf). Întotdeauna scrieţi cu creionul? Şi pe ce scrieţi de obicei?

Emil Brumaru: Scriu cu creioane cu grafitul moale, îmi place ca vîrful să se înfunde în filă. Mai întîi pe caiete şcolăreşti, de geometrie, cu o foaie albă şi cu una cu pătrăţele. Bruioanele le descîlcesc foarte greu. Dacă nu transcriu imediat, risc să pierd textul sau să-l transform, la sugestia literelor, cuvintelor, chiar a rîndurilor ce nu le mai înţeleg... totul devine altceva... Am scris cu melancolie şi în registre comerciale, groase, cu rubrici, neţinînd cont de liniile verticale, roşii... Am, nu exagerez, zeci de agende, de mărimi diferite, pline cu pagini încă netranscrise, uneori pierdute din cauza imposibilităţii de a afla ce naiba am scris... (Multe dintre ele sînt cu rugăciunea zilnică doar, aceeaşi.) Cuvintele, expresiile, versurile apărute ca din senin, pe vremuri, le treceam în nişte caiete de muzică, pe portative, cu culori vii, variate... le-am numit "Catalog de nimfe". Mă ajută cînd am goluri în cîte un vers, îmi dau îndrăzneala de a le pocni neaşteptat de alte cuvinte deja aranjate în rînduri. La Dolhasca aveam un pahar plin cu creioane ascuţite cu lama, anume cu lama. Mă delectam ore în şir, făceam moviliţe din lemn de creioane B, mai ales B6!, şi eram înarmat temeinic. Precaut să nu mă întrerup, cînd se tocea un creion, luam rapid altul şi îl consumam cu lăcomie. Îmi plăcea la nebunie să transcriu. Dacă unei poezii îi lipse