Din confesiunea unui scriitor, Michel Houellebecq, pare-se cel mai important şi oricum cel mai incitant şi cel mai discutat din ultima generaţie, confesiune publicată în seria nouă a revistei La Nouvelle Revue Française: "Totul poate în literatură să dea bune rezultate. Se poate face ficţiune sau autobiografie sau amestec din amândouă în dozaje variabile - eşti de fapt liber într-un fel suveran. Problema autobiografiei nu se poate despărţi de aceea a memoriei. Mi s-ar părea dificil să te lansezi într-o întreprindere autobiografică înainte de a fi ajuns la o anume vârstă - cea la care, puţin câte puţin, amintirile încep să revină. Decât dacă ţii un jurnal, ceea ce eu nu fac."

Scriitorul răspunde la nişte întrebări pregătite de Frédéric Martel şi o face cu o conştiinciozitate, cu o moderaţie, cu o cuminţenie ce pot surprinde pe cititorul ultimei sale cărţi, a doua, Les particules élémentaires, apărută cu câteva luni în urmă la Editura Flammarion; prima se numea Extension du domaine de la lutte (Editura Maurice Nadeau, 1994).

Am citit de curând Particulele elementare, interesat şi intrigat. O carte pe care, vorba cuiva, o citeşti fără să fie nevoie să te împungi cu acul ca să combaţi plictiseala, somnolenţa. O carte provocatoare şi ambiguă, tocmai pentru că e de o extremă sinceritate. Zic - ambiguă. Autorul este un hipersexual dezgustat de sexualitate, se mai întâmplă şi una ca asta. Este şi un hiper-modern, critic acerb al modernităţii, denunţător al nu puţinelor ei aspecte imbecil-ridicole.

În confesiunea din Noua Revistă Franceză nu vom găsi nici tonul provocator al romanului, nici tristeţea mohorât-vivace, nici impertinenţa juvenil-"reacţionară" din el... Tot cuvinte bine cântărite, se vede că pe autor l-a cam iritat exploziva primire rezervată cărţii.

"Circumstanţă agravantă, când relatez o anecdotă extrasă din viaţa mea, mi se întâmplă