Ştefan Aug. Doinaş e cu siguranţă poetul român cu cel mai larg orizont cultural dintre toţi poeţii români din cea de-a doua jumătate a secolului XX. Spiritul poetic e însoţit, în întreaga sa creaţie, de un spirit teoretic de anvergură. Poezia sa, dincolo de faptul că, în bună măsură, îşi conţine propria poetică, e acompaniată de un spirit reflexiv, sincronizat cu temele modernităţii poetice. Spiritul teoretic doinaşian poate fi urmărit în cel puţin trei secţiuni: poetica şi poietica poeziei, poetica traducerii şi conceptul de modă poetică. Una din operele sale teoretice fundamentale, Orfeu şi tentaţia realului, dezvoltă subtile relaţii între spiritul poetic şi real. Poate fi considerată chiar un manual/tratat despre naşterea realului poetic. Spiritul poetic şi realul reprezintă, cum se ştie, cei doi poli ai experienţei poetice. Preluînd situarea fenomenologică a conştiinţei, ca realitate intenţională, teoreticianul defineşte condiţia poetică prin plasarea ei în orizontul realului. Orice poezie aspiră, în ultimă instanţă, spre "realism". Dar există diferite stadii ale realului. Un stadiu al acestuia e realul poetic. Realul poetic, spre deosebire de realitatea obişnuită, se naşte prin activitatea spiritului poetic. În acest sens, el e produsul unor tratamente aplicate de conştiinţa poetică realului banal. În fond, prin această demonstraţie, teoreticianul stabileşte, în relaţia spirit poetic-real, locul esenţial al subiectului poetic, deoarece acesta e elementul genetic al realităţii poetice. Realitatea obişnuită reprezintă un fond indeterminat asupra căruia lucrează spiritul poetic, oferindu-i şansa formei.Întreaga operă teoretică şi poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş poate fi reprezentată ca o aventură fascinantă a formei. Fireşte, gîndind astfel, poţi spune că nu există realitate în sine, că orice real e rezultatul unui tratament aplicat de spirit. Şi, constată te