Istoria trăieşte prin monumente pe străzile Istanbulului, insă ceea ce e fascinant aici sunt oamenii.
Istoria trăieşte prin monumente pe străzile Istanbulului, insă ceea ce e fascinant aici sunt oamenii.
In ultima lui carte, "Istanbul: Memories and the City", Orhan Pamuk spune că lui oraşul in care trăieşte ii apare in alb şi negru, incărcat de nostalgia vremurilor in care era capitala Imperiului Otoman. In cele cinci zile in care am stat in Istanbul, oraşul mi s-a arătat in toate culorile, strălucind de dimineaţa pănă noaptea tărziu in lumina reflectată de apele Cornului de Aur, ale Canalului Bosfor şi ale Mării Marmara. M-a ademenit incă de cum am ajuns in centrul vechi cu uşor parfum de cafea, cu faianţă şi ceramică, chilimuri, dar şi cu arabescurile Moscheii Albastre. Am păşit, o dată cu femei de toate naţiile, purtănd pe cap cărpele albastre oferite la intrare, pe imensul covor al moscheii, moale ca o iarbă incălzită de sute de picioare desculţe, minunăndu-ne in tăcere. Am prins licărirea mării prin ferestrele moscheii. Am mers pe străduţe inguste ce coboară spre Marea Marmara. O mare foarte populată de tot felul de vapoare, albită de siaje. O mare in care nu se poate face baie, pentru că e prea poluată. In oraşul ăsta, mereu vine cineva; mereu pleacă cineva de aici. Un avion la cinci minute, feriboturi; pe stradă, trafic infernal. Maşinile nu opresc la trecerea de pietoni, in schimb, dacă te apucă trecutul străzii prin locuri nepermise, şoferii te lasă să treci şi nu te injură.
UNGHIURI. Am vizitat imensa Aya Sofia, devenită din catedrală creştină moschee, iar in vremea lui Atatürk - doar muzeu. Ca să ajungi la etaj, nu o iei pe scări, pentru că nu există. E doar un drum pietruit, pe care impărăteasa Teodora nu a păşit niciodată, pentru că era mereu adusă pe braţe de sclavi la slujbă. Expoziţia de la etaj, cu fotografi
