Mai rău decăt să te uiţi la nişte seriale tămpite e să visezi că eşti unul din personaje. Intr-o seară, tot căutănd o emisiune mai de Doamne-ajută, am nimerit peste scena in care un oarecare Manolo ii declara Amandei lui că, deşi a lăsat-o insărcinată, n-o poate lua in căsătorie fiindcă se simte de fapt femeie şi urmează să-şi facă in curănd o operaţie de schimbare de sex.

M-aş fi putut visa tatăl bogat al Amandei. Sau Alfredo, profesorul ei de contabilitate dublă, care o adora in taină. La vărsta şi la situaţia mea familială, normal ar fi fost să mă visez chiar in sutană, ascultănd cu evlavie catolică teribila mărturisire a lui Manolo. N-ar fi fost nepotrivit să-mi inchipui, in somn, că sunt bătrănul servitor Juan, cel care le vede şi le ştie pe toate. Ori chiar căţelul Bobito, care nu ştie şi nu inţelege nimic. Totuşi, coşmarul meu a devenit operaţia de schimbare de sex. Şi nu operaţia in sine, căt problemele administrative din Romănia ţinănd de meandrele situaţiei. De meandrele concretului din vis.

Lucrurile n-ar fi fost complet aiurea dacă m-aş fi visat Manolo. Un Manolo in vărstă care, in loc să meargă la oficiul de pensii şi să-şi pună la punct dosarul, incepe să simtă in toată fiinţa lui ceea ce simte şi o domnişoară la primul ei bal. Insă nu mă numeam Manolo, ci Tudor Octavian. Iar in preajma Amandei nu se găseau părinţii şi ai casei, ci colegii mei de serviciu, căţiva negustori de artă, soţia mea, administratorul blocului unde locuiesc şi mai mulţi scriitori, cu care la drept vorbind nu aş fi avut ce discuta nici inainte de a mă fi visat brusc femeie. Şi toţi imi spuneau că n-are rost, că schimbarea de sex se face devreme şi că era mai bine să-mi văd de scris şi de pensie. Unii insă - şi aici incepea nebunia - mă băteau cu inţelegere pe umăr şi mă felicitau sincer pentru copilul pe care avea să-l nască Amanda. Cel mai mult s