Tehnologia cu ajutorul căreia construim astăzi nu trebuie să ne împiedice a mai gîndi arhitectura în termenii unei croieli potrivite cu mediul. Lumea este plină de imagini de prestigiu care forţează limitele materialelor, jertfind confortul pe altarele imaginii de putere. Fireşte că se pot construi turnuri de sticlă în Dubai şi, desigur, performanţele sticlei au ajuns în proximitatea materialelor cu bună rezistenţă la variaţiile termice. Dar niciodată sticla nu se va comporta la fel de bine ca materialele care, dintru bun început, au asigurat o comportare termică potrivită zidului plin. Deja ştim că resursele noastre de energie sînt limitate şi, acolo unde încă există, vin inclusiv cu agende politice împovărătoare. Abia zilele trecute Ministerul Mediului a descoperit că resursele de energii regenerabile ne sînt la îndemînă şi urmează să propună politici de încurajare a utilizării acestora. Nu doar Ministerul Mediului trebuie să sprijine acest proces inevitabil, ci şi finanţele, pentru că bunele politici se implementează nu apelînd la disponibilitatea investitorilor şi nici cu anasîna, ci prin inteligenţa taxării. Spre pildă, obligativitatea apelului la cel puţin o sursă de energie alternativă trebuie introdusă ca obligativitate legală pentru orice construcţie din România, sau cel puţin pentru cele dincolo de o anumită dimensiune (şi pentru toate cele publice). O reducere de taxe pentru cei ce o fac trebuie, de asemenea, să însoţească obligativitatea, pentru ca, în planul de afaceri, folosirea acestei tehnologii "verzi" să sune comparabil în costuri cu metodele energofage "tradiţionale" (căci avem şi tradiţii proaste, care au ucis buna gîndire autonomă a arhitecturii celei de dinainte de modernitate). Dimpotrivă, o taxare suplimentară, peste preţurile deja prohibitive ale gazului şi electricităţii, trebuie să grăbească procesele de conversie la utilizarea energii