Un excelent articol din Washington Post ("As democracy push falters, Bush feels like a dissident" de Peter Baker, luni, 20 august) provoacă reflecţii oricărui om care iubeşte democraţia. Articolul, desigur, poate fi citit şi ca o apărare a politicii preşedintelui Bush, aflat, la finalul celui de-al doilea mandat, sub critici severe venite din toate părţile. Lepădarea de preşedintele Bush a devenit un fel de punct obligatoriu al discursului oricărui candidat - democrat sau republican - care se lansează spre cîştigarea încrederii electoratului american. Iminenţa alegerilor şi "vîntul schimbării" care bate tot mai tare în America îi fac chiar şi pe republicani să ia distanţă critică faţă de preşedinte.

Teza principală a articolului este că, deşi Bush a pus în centrul politicii sale promovarea în forţă a democraţiei în lume, nu a reuşit mare lucru. Cauzele sînt multiple şi - cele mai multe - nu sînt decît indirect imputabile preşedintelui - vina eşecului aparţine imensului aparat birocratic care este însărcinat să dezvolte şi să detalieze în aplicare politica externă americană. Articolul aminteşte multe situaţii particulare (Rusia, teritoriile palestiniene, Kazahstanul, Vietnamul, Egiptul, Irakul etc.) în care eternul conflict dintre birocraţia leneş-realistă şi politicianul dinamic-idealist a produs, dacă nu eşec, măcar neîmplinire. Articolul susţine că birocraţia washingtoniană nu l-a ajutat deloc pe preşedinte în cruciada sa pentru democraţie. Nimic nou. Ştim şi noi, din amintirile ambasadorului David Funderburk, cît de mare era inerţia la Washington în anii ’80, în plină epocă Reagan, în relaţia cu Ceauşescu, ajuns, deja, în faza cea mai oribilă a dictaturii sale. Încă legănaţi de iluzia carteriană a fisurii pe care Ceauşescu o poate produce în blocul sovietic, birocraţii Departamentului de Stat nu erau dispuşi să admită evidenţa: Ceauşescu devenise un p