"E de-ai lui..." "Ăsta? E cu..." "Ah, păi ăştia sînt oamenii lor." Ştiţi vorbele astea. Sînt stereotipurile care ne ajută să ordonăm lumea după cum ne e mai uşor. Şi e cel mai uşor cînd putem să-i judecăm pe oameni la grămadă. Masele bat din nou individul cînd vine vorba să decidem dacă vecinii sînt tîmpiţi sau nu. Sigur că sînt, toţi!
N-am să pretind că nu-mi place comoditatea. Aşa că am strîns în pagina asta cîteva caracteristici ale "oamenilor mei". Oamenii pe care îi plac, înţeleg, iubesc cîteodată. E un ţarc, dacă vreţi, în care vă invit să intraţi şi să staţi la poză. Asta pentru ca restul, "ăilalţi", să se simtă şi ei bine că ne-au pus la un loc. Aşadar, oamenii mei sînt... sau eu sînt al lor, nu mai ştiu exact. Deci...
Oamenii mei sînt cei care cred în public ceea ce cred şi-n privat. Sînt cei pe care îi trezeşti noaptea cu o întrebare şi-ţi răspund la fel ca în şedinţă, la fel ca între patru ochi sau în piaţa publică. Sînt oamenii care nu pot ţine minte minciuna, aşa că n-o practică.
Oamenii mei nu sînt săraci sau bogaţi, ci doar mulţumiţi cu ce au. Puţin contează dacă în ochii altora asta e mult sau puţin. Contează că, oricît şi orice ar avea, oamenii mei nu se simt nici umiliţi şi nici umflaţi în pene. Oamenii mei îşi poartă banii sau lipsa lor, cu naturaleţe.
În acelaşi timp, tot ei încearcă să urce, să aibă mai mult: carieră, avere, timp. Nu e nimic anormal, nu e vreun semn de lăcomie congenitală. Oamenii mei nu sînt cei care se abandonează disperării de a se vedea depăşiţi. Oamenii mei nu merg la călugărie, se duc la MBA. Nu caută să-şi dea la o parte rivalii mai deştepţi: încearcă să facă echipă cu ei. Nu vor să se oprească, însă nici să petreacă toată viaţa în ascensiune pe scara socială: au şi vacanţe, dacă asta e întrebarea. Şi viaţă care începe la şase-şapte seara. Oamenii mei nu mor la birou, între a şaptea cafea şi al