M-am născut într-un oraş cu 50.000 de locuitori, oraş muncitoresc ridicat peste noapte prin anii â50, cunoscut pe vremuri ca Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acum se numeşte Oneşti, oraşul Nadiei (mă scoate din sărite eticheta asta cu gimnastica!) şi al mastodontului industrial RAFO. N-o să mă plîng jumătate de pagină de neajunsurile provinciei şi de "handicapul" cu care am ajuns eu (şi am rămas) în Bucureşti. N-o să vă ascund, pe de altă parte, nici faptul că adaptarea mea la viaţa de Capitală e un proces încă neîncheiat, după aproape opt ani de cînd sînt aici. Adevărul e pe la mijloc, ca de obicei: viaţa în provincie are avantajele ei, dar posibilităţile şi opţiunile sînt de găsit tot într-un oraş mare. Mereu le spuneam alor mei: "Ce bine ar fi dacă am putea teleporta întreg Oneştiul la marginea unui cartier din Bucureşti!". Tînjeam după casa mea frumoasă, pe care aici nu mi-o pot permite, după liniştea şi curăţenia străduţelor şi lentoarea cu care oamenii îşi trăiesc, imperturbabil, vieţile. După cunoscuţii cu care schimbi o vorbă la colţ de stradă şi foştii profesori cu care aş bea, din cînd în cînd, o cafea, pălăvrăgind despre trecut. După şcolile la care am învăţat şi biblioteca la care am minţit în clasa a VII-a că sînt la liceu, ca să-mi fac permis de cititor la adulţi (precizare: biblioteca e excelent dotată şi are un fond de carte impresionant, sponsorizat generos de primarul pesedist - da, da, nu strîmbaţi din nas, asta-i realitatea; în Bacău, de pildă, oraş mult mai mare şi reşedinţă de judeţ, biblioteca judeţeană e departe de cea din Oneşti). Îmi lipseau familia şi coclaurile de la ţară pe unde mi-am petrecut copilăria, îmi lipsesc încă în fiecare zi.
Nu e adevărat că nu se întîmplă nimic în provincie. Am avut norocul unei "echipe" de profesori buni, cu deschidere şi talent, nu capete de carton cum am văzut prin cancelariile liceelor bucureştene în c
