Crescut într-un cartier muncitoresc al Sibiului, nu cred că am ştiut pînă pe la doisprezece-treisprezece ani că, la douăzeci de minute de mers pe jos, există o catedrală evanghelică, fără de care acum oraşul mi se pare de neconceput. De asemenea, nu prea cred că ştiam că există nici Piaţa Mare, nici Turnul Sfatului, nici clădirea Liceului "Lazăr", nici parcul Astra... Surpriza descoperirii Sibiului, a celuilalt Sibiu, vechi şi impunător, a avut toate datele unui autentic complex al provincialului. Lumea era înspăimîntător de mare, de veche şi de frumoasă faţă de lumea celor patru blocuri din cartierul Terezian, atît de confortabil şi de precis cartografiate de mine pînă atunci. Cu un efort considerabil, am reuşit, de-a lungul şi de-a latul anilor de liceu, să trec şi noua lume veche în cosmografia mea interioară, regăsind iar confortul celui care cunoaşte toată lumea. Atlasul geografic s-a încăpăţînat însă să rămînă mereu mai complex decît îl credeam: au urmat, în anul întîi de studenţie, marea şi Sighişoara, în anul al doilea, Iaşii, în al treilea, Bucovina şi părţi din Maramureş; cîţiva ani mai tîrziu, Grecia... Cuceream minunate provincii ale lumii, una după alta, cu un sentiment tot mai cert al iremediabilului provincial care eram condamnat să rămîn.

Lucrurile se petreceau, de fapt, pe dos, faţă de ce ne învaţă istoria că era provincia: nu veneam dintr-un teritoriu cucerit şi supus legilor şi administraţiei cuceritorului, ci cuceream eu lumea, încercînd să o supun legilor deprinse în omphalos-ul careului de blocuri de la periferia Sibiului. Însă taman neadecvarea acestor legi, crezute cîndva exhaustive şi imuabile, la natura noilor teritorii cucerite - tocmai această perpetuă neadecvare mă făcea, şi mă face, un provincial comme il faut. Nu e vorba aici numai despre marile neadecvări, despre marile inadaptări, ci poate mai ales despre cele mici, cotidie