Duioasa poveste a unui motanel.

In casa bunicilor mei dintr-un sat de munte, a aparut ca din senin un pisoias sfios, care abia facuse ochi. Il abandonase cineva in ograda lor. La inceput, bunicii nu i-au dat atentie si nu pareau dispusi sa-l adopte, intrucat aveau in gospodarie un motan frumos, mai mare dragul sa-l privesti si sa-i mangai blana roscata ca de vulpe. Micul pisoi, tot motan si el, a stiut sa se faca repede indragit de noii stapani. Lihnit de foame cum era, n-a asteptat prea mult indemnul sa manance, cand i s-a oferit un castronel cu lapte. Apoi, s-a asezat intr-un colt ferit de privirile neprietenoase ale motanului mare, si-a inceput sa-si curete blana sa alba, cu o pata neagra pe cap - iesita parca din penelul unui pictor -, apoi labutele, si astfel arata ca scos din cutie. Vazandu-l atat de dragalas, bunicul, mare iubitor de animale, s-a grabit sa-i dea un nume. I-a spus Nascu. Nimeni din familie n-a inteles ce semnificatie are apelativul, dupa cum nimeni nu avea atata originalitate in a da nume tuturor vietatilor din gospodarie.

N-a trecut mult pana ce motanelul s-a mai intremat si a capatat o mare pofta de joaca, spre disperarea celuilalt, devenit deodata ursuz si plictisit. Cand cel mic il provoca la joaca, era pedepsit cu o lovitura de laba in cap si tistuit, incat sa-i treaca pofta. Dar nu se lasa invins: incerca iara si iara; para loviturile, asezandu-se iute in fata adversarului, cu labele in sus. Plictisit, cel mare pleca la indeletnicirile sale zilnice.

Neavand spor cu confratele sau, si-a gasit de joaca in caierul de lana din furca de tors a bunicii: lua fusul cu labutele si nu-i dadea drumul nicicum; cu ghemele nu se lasa pana nu le incalcea atat incat nu le mai descurca nimeni. Apoi ii insotea pe bunici pretutindeni, la adus apa de la fantana din deal, lemne din padure, la adunat fan. Se arunca strengareste dupa vreun