Am apreciat întotdeauna voiajele, fie ele doar pînă la Alexandria sau Urziceni, şi am încercat să scot maximum din ele. Aşa că o expediţie de o lună în Statele Unite, cu o scurtă trecere prin Anglia, nu poate rămîne neconsemnată.

Drumul spre Statele Unite a trecut, la dorinţa noastră, prin Londra. Deşi sînt doar la a treia trecere prin capitala britanică, o simt deja, spre deosebire de data trecută, familiară: nu mă mai rătăcesc în ea, ştiu în ce direcţie să iau metroul şi cum să-i interpretez harta, nu mă mai şochează regulile lor stricte şi scrise şi nici look-ul global şi nonconformist al locuitorilor săi. Acum toate inscripţiile de la metrou, de pildă, nu m-au mai enervat deloc, mi s-au părut chiar semne de grijă şi afecţiune faţă de oamenii care îl folosesc. La fel şi anunţurile din acelaşi metrou, în care se precizează staţia următoare şi la sfîrşitul cărora se repetă, de fiecare dată, deja celebra replică Mind the gap! Celebră într-un pattern postmodernist, în care fiecare afirmaţie poate fi rapid văzută "de sus" ca meta-afirmaţie: expresia citată nu mai înseamnă doar să ai grijă cum păşeşti, la coborîrea din vagonul de metrou, pentru că există o diferenţă între acesta şi peron şi te poţi împiedica, ci poate fi interpretată pur şi simplu ca semn distinctiv al underground-ului londonez. De altfel, în sprijinul teoriei de mai sus vin şi tricourile prezente în mai toate magazinele de suveniruri locale nu doar cu harta metroului, ci chiar cu Mind the gap! şi atît.

În Londra devenită, brusc, familiară, am ales să ne plimbăm prin Covent Garden, un loc fascinant, boem şi amestecat, unde poţi găsi de toate, de la vechituri la spectacole ambulante, ba chiar şi la o variantă britanică a albei-neagra, care a migrat, cu întîrziere, dar cu un interes similar, din Obor pînă în piaţa londoneză. Am asistat la un spectacol stradal care - cred - e caracteristic