Mircea Dinescu stie să lupte cînd e cazul. În zilele astea, cînd se discută dosarele preoţilor, aventura lui e aproape solitară. Are curaj să mai şi spună în diverse forme, la limita pragurilor legale, cîte ceva despre ce-a văzut. Este ceea ce nu au făcut alţi membri respectabili ai CNSAS care s-au multumit sa vada si sa protesteze la modul general.

Dinescu îmi este drag. Nu e un poet foarte mare, dar e un personaj-poet de prima ligă. Nu mi-au plăcut slalomurile lui în căutarea “împlinirii financiare” pe la toţi mogulii, Miculi, Voiculeşti, Vîntu sau Patriciu. Cu ultimii doi relaţia a fost ceva mai discretă, cu primii a ieşit ca la uşa cortului. Mi-a plăcut cînd s-a revoltat că Săraru era lins cu grijă în ziarul la care colabora. Nu-mi place evoluţia televizată din ultima vreme cînd se complace într-un narcisism nepăsător împreună cu Stelian Tănase… Îmi place că iese şi declară, de exemplu:

“ Acum două-trei săptămâni am stabilit şi ordinea de zi, pe care era şi problema unor înalţi prelaţi, dosarele lor. Între timp, am înţeles că s-a încercat deturnarea ordinii de zi, mai nou aflu că s-ar putea să nu existe cvorum,ceea ce dovedeşte că Sfânta noastră Biserică are relaţii subterane şi la CNSAS” (declaratie pentru NewsIN)

Dinescu rămîne un imprevizibil şi un sprijin nesperat în susţinerea unor adevăruri clare, dar greu de demonstrat în România de azi.

2. Chestia cu religia

Pînă la urmă, religia rămîne obligatorie pînă în gimnaziu. şi continuă “opţional” (adică tot obligatoriu la cum cunosc eu flexibilitatea şcolilor romaneşti) pînă în clasa a 8-a. Avem o mare problemă cu aceia care predau şi care înţeleg religia ca pe o formă obligatorie de misionarism. Copii ar avea nevoie, evident, de explicaţii, de o strategie comparatistică de predare, de o lecţie de istorie, de fapt. Nu încetez să mă mir de pornirea unora în cucerirea religioas