Emilian Marcu Pe vremuri, (O, Doamne! Am ajuns sa spun, pe vremuri), impreuna cu o seama de anticomunisti importanti de astazi, atunci, se pare, dizidenti de marca (nu de Marcu), calatoream, in niste masini ponosite, scartaind din toate incheieturile, pe coclauri, in diverse "misiuni" de culturalizare a maselor. Era luna cartii la sate sau zilele cutarei sau cutarei reviste, zilele editurii sau zilele partidului si a conducatorului iubit (si de cei ce astazi sunt fosti dizidenti inflacarati). Pentru documentare se pot citi, din colectii, articolele de fond, multe semnate cu pseudonim, iar altele cu generosul nume: redactia. Doar listele de plata mai sunt, inca, martori fideli.
Ne intalneam, cel mai adesea, cu elevii claselor a V-a si a VI-a si cativa profesori, care asteptau ca pe ghimpi, sa vina ora cand sosea autobuzul sau trenul, oficialitatile locale si doi - trei tarani rataciti pe acolo sau doar curiosi, la culme, sa asculte cate ceva despre demolarea comunismului de catre dizidentii deghizati in scriitori sinceri si deschisi. Citeam ce aveam de citit, repede, intr-o clasa mirosind a motorina si a fum si pe fuga se trecea la partea a doua, parte atat de asteptata de musafiri. Acolo, frate, sa fi vazut dizidenta si anticomunism.
Falcile rozalii, gata-gata sa plesneasca de ura impotriva comunismului si a tovului, se puneau in activitate. Ba unii din invitati veneau cu sotiile, facute, cum -necum, scriitoare. Se practica, doar lucrau, multi din ei, la reviste. Tot pe asemenea criterii anticomuniste se scriau si cronicile (neaparat laudative) la cartile lor.
Si lectia de anticomunism se desfasura in clasa in care dimineata copiii rebegiti de frig, prost imbracati si adesea flamanzi, in miros de vin si de tuica de prune, de fripturi si de alte cele, trebuiau sa invete despre comunismul multilateral dezvoltat pe care il distrusesera t
