Peste citeva ore, la firul ierbii, aflam diagnosticul despre starea natiunii.
Unul dintre cei mai cunoscuti si mai iubiti reprezentanti ai ei, Gheorghe Hagi, are ocazia sa traga o palma rasunatoare mitocaniei si parvenitismului.
Scenariul, vazut cu ochii mintii mele, e simplu: Steaua invinge in partida cu BATE Borisov - echipa se califica, asadar, in grupele Ligii Campionilor - dar, la citeva minute dupa incheierea meciului, antrenorul Hagi convoaca o intilnire cu presa si in direct, inconjurat de camere de luat vederi si microfoane, anunta ca se retrage de la echipa.
A calificat Steaua, i-ar fi placut s-o poarte si spre alte victorii, dar, mai presus de a fi antrenor, e om. Si e demn. Motive suficiente pentru a refuza sa mai ramina in subordinea unui personaj ca Gigi Becali, autointitulat „dresor de oameni“.
Jignit teribil si umilit crunt acum o saptamina, Hagi are ocazia unei revanse elegante. Victoria in fata unor desculti precum BATE Borisov nu e suficienta. Fostul mare jucator de fotbal are ocazia sa predea, pe intelesul tuturor romanilor, o superba lectie de demnitate umana. Conflictul dintre el si Becali n-a fost din prima clipa doar o toana.
A nascut furie surda chiar si-n rindul celor care n-au vazut in viata lor un meci de fotbal, dar s-au intersectat pe toate meridianele lumii cu faima marelui jucator. Becali a pus ciocanul lui de mitocan pe statuia unui simbol. Si lucrul acesta nu trebuie lasat nepedepsit.
Noi, ceilalti, n-avem insa puterea si ocazia lui Hagi. Pentru noi, bataliile cu Jiji si altii de teapa lui sint repede catalogate ca fiind interesate. Ii e comod sa faca repede doua cruci si sa anunte, in transa mistica in care il gasesc, din ce in ce mai des, camerele de luat vederi, ca la mijloc e o lucrare a diavolului, la care participa si ziaristi, si adversari politici, si veri
