Am avut din prima clipa senzatia unei note false in ceea ce auzeam. Eram in multimea masata in Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, care asculta cu sufletul la gura decizia parlamentarilor. Dupa trei zile de cosmar, vestea arestarii pucistilor de la Moscova declansase o adevarata fervoare pro independenta in republicile nationale. In cazul unui alt deznodamant, ar fi urmat un carnagiu. Balticii au fost primii care aflasera pe pielea lor, un an mai devreme, cum stiu trupele OMON sa restabileasca "ordinea constitutionala". Au simtit-o si georgienii, intr-o noapte de aprilie, la Tbilisi, insangerata de lopetile genistilor sovietici folosite pe post de satare. Scapati mai ieftin din inclestarea "fratelui mai mare", moldovenii s-au infatisat printre ultimii la festinul independentei. Poate de aceea extazul colectiv din ziua de 27 august 1991, la Chisinau, imi daduse o premonitie de rau augur. Sloganurile unioniste au rasunat la toate manifestarile protestatare din acei ani. Independenta, ca lozinca, a fost formulata destul de tarziu, abia in vara anului 1991. Zapaciti de cursul debordant al evenimentelor, basarabenii nu stiau foarte clar ce cale vor sa urmeze si, daca parlamentul ar fi proclamat Unirea cu Romania, ca in 1918, asa ramanea. Independenta aparea de pe atunci ca un proiect minimal – un sinonim pentru "suveranitatea" proclamata in iunie 1990, o tautologie. A o clama inca o data insemna sa te multumesti cu putinul cand puteai avea totul. Basarabia a trecut in acele zile dementiale pe langa o fanta mirabila a istoriei prin care, daca nu o ignora, s-ar fi strecurat intr-o alta realitate. Unicitatea acelui moment abia azi o putem evalua. In epoca, independenta a fost considerata un act provizoriu, multumindu-i pe toti. Rusofonilor le-a oferit un ragaz pentru acomodare (si regrupare!), unionistii au luat independenta ca pe o etapa tranzitorie spre elimin