Dezmierdata printr-un diminutiv propriu - Romanica - sau comun: tarisoara. Leganata pe valurile amorului tandru pentru un spatiu atat de generos in excese, caraghioslacuri, farse, grozavii, tampenii si zgomote.
Comprimata intre doua tendinte care se regasesc pana si in titlul acestei tablete: fascinatia pentru diminutive si nevoia irepresibila de hohot. Si din acest motiv, Romania contemporana pare opera unui arhitect aiurit si instabil, un spatiu plasat la intersectia dintre rezervatie, circ, lazaret si bodega.
Asta chiar daca un refren repetat pana la saturatie se chinuieste zadarnic sa justifice nejustificabilul: tara n-are nicio vina, oamenii o imbolnavesc prin simpla populare.
„Mica” si „vesela”, atributele care au placat identitatea nationala in vremea tranzitiei, semnaleaza doua fenomene derutante: diminutivele si voiosia neselectiva. Primele fixeaza o trasatura de comportament, ultima da temei unei viziuni. Folosirea diminutivelor sugereaza familiaritate binevoitoare, apropiere afectuoasa, dragalasenie complice, jovialitate modulata sagalnic.
Totul, dar absolut totul e diminutivabil in dialogurile noastre de zi cu zi, de la alimente la acte si de la unitatile de masura la piesele de mobilier. Ciuliti urechea si veti constata ca sunteti Gulliver si ati nimerit fie in Lilliput, fie in Blefuscu. Daca ati chemat un taxi, vocea de la dispecerat va invita sa coborati „in cinci minutele”.
Daca ati dormit la hotel, la plecare trebuie sa treceti pe la receptie si sa luati „facturica”. Cand iesiti din supermarket cu zece pungi in carucior, nu uitati „bonuletul”. Stranutul colegului de serviciu se cere intampinat cu un „norocut” zambitor. Iar pentru schimbarea buletinului e nevoie de „contractel”.
Sigur, apogeul limbajului diminutival e de gasit in restaurante. Cateodata in meniu (mamaliguta, vacuta,
