Anul acesta, organizatorii au hotarit ca Sziget Festival sa inceapa mai tirziu decit de obicei, perioada depinzind in mare masura, e drept, de Formula 1 de la Hungaroring, pentru a se evita suprapunerea celor doua evenimente.
Ca participant an de an la festival, am considerat ca, de data aceasta, zeii nu mi-au fost deloc favorabili in alegerea perioadei, insa m-am resemnat cu ideea ca voi fi acolo macar pentru concertul Manu Chao, pe care nu-l mai auzisem sau vazusem niciodata live, nici macar pe un material video. Astfel, drumul la Budapesta si inapoi, cu ocazia unei singure seri, a devenit lung si destul de obositor. Muzica si calatorie, doua coordonate intre care-si imparte existenta insusi artistul, compozitor, muzician si globetrotter deopotriva.
A urcat pe scena punctual, fara sa lase prea mult suspans; la 21.30 s-au auzit deja primele acorduri de chitara marca Manu Chao.
Un inceput in forta, cu un skamanuchaopunk la care multimea (mai bine de 10.000 de fani) s-a pus in miscare la unison. M-am inselat crezind ca va fi un concert de promovare a noului album, La Radiolina, sau, cel putin, a penultimului sau album, Sibérie (care, merita s-o spun, suna foarte bine!), si, asteptind sa mi se confirme una dintre cele doua ipoteze, am fost placut surprins sa ascult piese vechi, insa nu in forma originala de pe album, ci intr-o combinatie de ska punk, reggae si bossanova, cu schimbari instantanee de registru: Próxima Estación: Esperanza, Clandestino, precum si vechile Mano Negra (trupa infiintata spre sfirsitul anilor ’80 de fratii Manu si Tonio Chao si de varul lor, Santiago Casariego). intr-o jumatate de ora, publicul era electrizat! in plin extaz... s-a facut, dintr-o data, intuneric... pur si simplu, bezna. Si liniste… S-a intrerupt lumina. Moment de soc, nu de reala panica, insa. Alung (cu surprinzatoare usurinta) amintirea unor vremuri
