Cănd treci mereu pe lăngă el te obişnuieşti şi cu misterul. La fel e şi cu anormalul, pare că e cum trebuie să fie. Trec săptămănal pe o stradă unde se construieşte ceva. Spun ceva, deoarece şantierul s-a deschis in urmă cu vreo cinci ani şi, cu toate că se munceşte, blocul sau ce-o fi clădirea căreia i s-a turnat fundaţia e tot la fundaţie. Cănd plouă, groapa de beton se umple cu apă, dar şi atunci vezi căte un lucrător cărănd o scăndură sau privind meditativ la luciul bălţii. Uneori, locul forfoteşte de zidari şi de fierari, insă treaba, aşa cum incepe, la fel de brusc se opreşte. E ca in legenda meşterului Manole, numai că aici ce se inalţă intr-un an se năruieşte in următorul.

Se intămplă să treacă mai multe luni şi pe şantier să nu vezi picior de om. Şi apoi, fără nici o legătură cu apatia de pănă atunci şi cu aceea care urmează, o echipă de constructori in salopete albastre, de specialişti, inalţă in grabă o imprejmuire de panouri de tablă noi-nouţe. După care vine iarăşi ploaia, fundaţia e inundată, şi căţiva muncitori adormiţi incep să-şi facă de lucru, ba ieşind dintre schele, ba tupilăndu-se in spatele lor. Prin fantele din imprejmuire statul degeaba pare unul foarte vioi. In cămpul care se deschide in unghi, apare pentru o clipă un ins cu o sărmă, din cănd in cănd gardul de tablă e dat jos, ca să poată intra o macara sau un camion, dar după ce intră, camionul nu mai iese din groapă un timp indelungat şi macaraua dispare intr-o noapte la fel de tainic cum a apărut, fără să fi fost montată pentru lucru niciodată.

Cănd vine iarna, vecinii fură de pe şantier tot ce pot băga in sobă, iar primăvara, schelăria de brad trebuie refăcută. Nu vine poliţia, pe hoţi nu-i deranjează nimeni, absurdul are un ciclu al lui, ca şi anotimpurile. L-am văzut odată prin gard pe un domn rotofei dănd sfaturi unui muncitor care tăra după el un sac