Doar citeva zile, un, doi, trei si, si va debuta Festivalul Enescu. O noua si simandicoasa editie. Nu s-ar zice ca romanii nu mai au somn din cauza celor trei saptamini programate cu multa muzica. Vine toamna, se redeschid scolile si mustariile, care au cam disparut din peisaj, traim intr-o lume de Fast-Food-uri care fac sali pline, dupa concediu lumea se relaxeaza cu nenorocirile de prin lume adunate, gospodinele isi inmultesc grijile – castraveciori, gogosari, varza, „Vezi sa nu fie prea mari…“, inevitabila zacusca si binecuvintatele tomate, faimosul „bulion“ care ne incinta privirile cind eram copii pina sa apara Bernard Pivot si sa dispara o intreaga generatie de bunice si bunici, asa ca sa nu ne facem prea mari iluzii ca Festivalul Enescu o sa cutremure Romania, asa cum s-ar intimpla daca vreo echipa de fotbal ar cistiga Liga Campionilor.
Muzica ramine muzica, la fel ca marea arta. Oricit am vrea sa transformam in marfa si sa judecam operele prin numarul de spectatori sau exemplare vindute pe luna. Pur si simplu sint doua lucruri diferite: valoarea si popularitatea. Uneori se intersecteaza fericit, dar sint cazuri rare. La Bucuresti, Sala Mare a Palatului – de ce nu i-am da numele lui Sergiu Celibidache, daca am dat chix cu piata, lumea tot Moghioros ii spune, probabil singurul nomenclaturist din vechea garda care mai supravietuieste in mentalul colectiv, dar intre noi fie vorba, un reactionar precum Vasile Lascar nu a reusit sa se strecoare prin regimul comunist fara ca nimeni sa-i faca nimic, pentru ca nu s-a stiut ce hram a purtat? – a capatat vesminte acustice noi. Expertiza tehnicienilor germani si banii Ministerului Culturii, plus osirdia liberalului compozitor Adrian Iorgulescu au dat roade bune: se va putea audia muzica in conditii multumitoare la Festival. Iar imediat „dupa“ vor incepe lucrarile propriu-zise de modernizare si reamenajare a
