În România, unde "liber-schimbismul" şi atitudinea "pentru-contra" au fost diagnosticate memorabil de Caragiale (el însuşi un liber-schimbist notoriu...) încă din zorii modernizării, metamorfozele partinice ale "stîngii" şi ale "dreptei" par adesea deconcertante, pe fondul unor transformări sociale radicale şi al discontinuităţilor majore pe care cele două totalitarisme le-au provocat. Partidul Liberal, formaţiune de stînga în secolul al XIX-lea, a devenit, în principiu, de dreapta, ca şi naţional-ţărăniştii interbelici care, dintr-un partid agrarian de centru-stînga, s-au metamorfozat după 1990 în partid creştin-democrat. Iar despre ce se găseşte azi sub sigla partidului istoric al lui Marghiloman e de-a dreptul ridicol să vorbim. Nici în zona ideologiilor totalitare/autoritare lucrurile nu sînt mai limpezi. Dacă legionarismul a fost, într-adevăr, o mişcare de extremă dreapta (cu tot revoluţionarismul său populist), iar comunismul, în faza lui internaţionalist-proletară - o expresie a extremei stîngi, nu acelaşi lucru s-ar putea spune în legătură cu discursul ideologic al "comunismelor naţionale" şi, în particular, al ceauşismului, tipic produs de sinteză. Sau în legătură cu socialismele ţărilor "lumii a treia". Ar mai fi de amintit, pe linia postcomunistă a schimbării în continuitate, "conservatorismul de stînga" al nostalgicilor etatismului (termenul aparţine, dacă nu mă înşel, Mihaelei Miroiu). Lasă că şi fascismul italian, şi naţional-socialismul german erau nişte hibrizi populişti ce sfidau distincţiile doctrinare tradiţionale. Dacă însă ideologiile radicale/totalitare aveau un inamic comun:

parlamentarismul şi individualismul "burghez", doctrinele moderate - liberale, creştin-democrate sau socialiste - au, la rîndul lor, un set de valori comune (democraţia liberală, drepturile omului, parlamentarismul ş.cl.) opuse celor dintîi. Nu-i de mirare că, în