Poate discuţia despre "stînga, dreapta" să aducă ceva interesant în momentul de faţă în România? Sper să nu jignesc prea multă lume, dar răspunsul meu e "nu". "Stînga, dreapta" reprezintă un cîmp semantic care poate să încurce mai mult, decît să lămurească. Dacă în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în ţările occidentale aceste cuvinte însemnau ceva în descrierea schimbărilor produse de modernitate, ce sens are să vorbim despre ele acum, cînd Uniunea Europeană are ca scop declarat solidaritatea socială şi redistribuţia banilor între regiuni dezvoltate inegal şi între straturi sociale cu şanse inegale? Ce sens mai are să vorbim despre "stînga, dreapta" cînd, în Occident, societatea industrială - realitatea socială şi politică care le-a generat - a dispărut de 20-30 de ani?
Venind înspre Dîmboviţa, de ce şi-ar consuma intelectualii energia în astfel de discuţii, cînd aleşii locali schimbă sigla partidului după fiecare tur de alegeri sau cînd proprietarul primei firme înfiinţate în România pare că ar fi făcut afaceri dubioase cu statul? Cînd în PSD sînt cîţiva milionari în dolari (printre care "vocea" maselor paupere - Marian Vanghelie), liberalismul e în plin adulter cu locatarii pre- şi post- 1989 ai Cartierului Primăverii, democraţii nu mai ştiu unde să se aşeze în Parlamentul European, iar partidul "umanist" devine peste noapte "conservator"?
Cînd părăsim istoriile intelectuale ale lui Karl Marx, John Locke, Adam Smith, Leo Strauss, Friedrich (Hayek şi Engels) şi enunţurile ultime despre "stînga, dreapta", vedem că în România împărăţeşte oximoronul. Dincolo de cîteva voci stridente prin mesianismul unor programe de "stînga, dreapta", există mulţi oameni care îşi desfăşoară eficient activităţile intelectuale curente şi de termen lung fără a simţi nevoia să se definească pe această axă. E adevărat că la vocile programatice (şi pînă la
